Nymburk

978-630-335-403-3I

te luasem în braţe şi corpurile noastre găsiseră o soluţie a lor.

cum recunoşti moartea?

cum ştii că trebuie să începi să spui repede

vorbele morţii?

ţineai în mână vederea cu gara veche

şi m-am gândit că împărţeam totuşi în clipa aia aceeaşi ţară,

cum împart doi copii o ciungă.

ţara aia împărţită în două,

prima jumătate cu pietre, a doua jumătate cu buruieni,

una mai odihnitoare ca alta.

la fel era împărţită şi îmbrăţişarea

pe care o păstrasem fiecare destulă vreme,

obişnuiţi să nu aruncăm niciodată nimic,

pentru că într-o zi, nu se ştie, ea ar putea folosi cuiva necunoscut,

cuiva necunoscut şi vechi.

cu un braţ mă strângeai tare

şi nu dădeai drumul vederii cu gara.

II

în nymburk trăieşti ca şi cum zilele ar urma să vină

una câte una,

nu toate deodată,

şi am auzit că propria ta viaţă nu te îngroapă niciodată.

pământul miroase a hrană şi a apă,

iar dorul nu-l simţi cum îl simt alţii în alte părţi,

ca pe o foame, sau ca pe o sete.

acolo dorul te satură.

clădirile sunt frumoase,

dar mai ales vizuinile.

în nymburk lumea,

când are nevoie de spaţiu, merge,

şi când are nevoie de timp, stă.

nu ai niciodată nevoie de mai mult de un lucru.

întâi braţul stâng, apoi braţul drept.

nopţile

o îmbrăţişezi în două,

apoi în patru, apoi în opt, apoi în şaisprezece

şi o pui în aceeaşi vizuină

în care eşti tu.

III

visasem că din pământul şi apa noastră noi înţelegeam doar noroiul,

că toţi puneam pădurile în trenuri şi trenurile la fiare vechi,

că fiecare cuvânt care ne ieşea din gură era un sloi de gheaţă

pe care îl înghiţisem cu forţa cine ştie când

şi care refuza şi azi să aibă vreo legătură cu noi.

se făcea în vis, poate pentru că dormeam atât de prost,

se făcea că ne puneam părinţii în nişte cutii de păpuşi,

poate că erau nişte cutii în care se simţeau bine,

în orice caz, dinăuntru ei ne făceau semn să ne ducem unde voiam să ne ducem,

să ne ducem repede, cât e încă posibil,

şi mai ales să reţinem că nu trebuie să le aducem de acolo nimic.

se mai făcea în noaptea aia că prietenii noştri continuau să facă glume,

dar în timp ce făceau glume cu noi, scriau repede ceva pe o foaie de

hârtie ceva şi apoi ne arătau

foaia pe care scria: nu crede nicio vorbă, cineva

îmi ţine pistolul la tâmplă pe dinăuntru.

şi ăştia erau oameni cărora le datoram noi lumina care venise printre frunze, puţina

forţă de care dădusem vreodată dovadă

avusesem acest vis,

că eu şi tu trebuia mereu să ne despărţim într-o gară

şi asta ne făcea nefericiţi, pentru că

noi nu voiam deloc să ne despărţim.

la fiecare despărţire trenul venea cu întârziere,

iar asta ne făcea şi mai nefericiţi.

apoi, în vis,

îmi luam în braţe copilul mic

şi fugeam cu el dintr-un oraş într-altul

de teamă ca nu cumva cineva

să mi-l înlocuiască cu un sac de mere

pentru că eu nu ştiam să am grijă de un sac de mere,

doar de copil.

avusesem acest vis, că toţi eram muritori.

că dădeam anii noştri celor care nu ne iubeau,

şi celor care ne iubeau le dădeam cât să nu moară de foame.

şi aceste lucruri mi se păreau, în vis, foarte cunoscute,

pentru că eu mai văzusem undeva toate astea,

în alt vis,

odată, în tinereţe

când dormisem bine.