Menþionând acest cuvânt, e de observat faptul cã, pentru prima oarã, conceptul însuºi de text, concept-magic pentru o bunã parte a generaþiei ’80, apare la Bogdan Ghiu într-un poem (prozã) din culegerea Manualul autorului (1989): „Contactul nostru e chiar aceastã foaie de hârtie. Textul pe care îl scriu se datoreazã (mai ales) reliefului trupului tãu” (Legãtura dintre noi). Aºadar, la nivel informaþional, mimetic, poemul spune ceea ce spune, sensul sãu putând fi interpretat (ºi) ca o declaraþie de dragoste (într-adevãr, ceva mai stranie!) sau ca o celebrare adusã corpului feminin. Însã, la nivelul „semnificanþei” (Riffaterre), adicã la nivelul sensului produs de text în interiorul propriului sãu cadru performativ de referinþã, independent de real, poemul spune cu totul altceva; ºi anume, cã se scrie datoritã unei prezenþe ce include absenþa (o margine al cãrei interior e gol), prezenþã care, la rândul ei, nu este decât o epurã a lucrurilor, o „umbrã a întâmplãrilor”, cum ar zice Blanchot. „Revelaþia feminitãþii” aparþine textului, scrierii sale, ºi nicidecum autorului. Textul însuºi e condus spre ea, el este cel care naºte aceastã „fantomã”(„Textele mele nasc o fantomã”). Scrisul n-are nimic de-a face cu „spusul”, cu ceva care l-ar pre-exista sau care ar putea, dupã aceea, sã-l comprime, precum un rezumat. Scrisul înseamnã, potrivit pãrerii lui Ghiu, „adecvare la un suport – hârtia - ºi la niºte unelte”.

Cum Bogdan Ghiu este, la noi, cel mai important ºi original teoretician al fenomenului textualist, se cuvine sã zãbovim puþin atât asupra acestui moment din istoria scrisului literar (apãrut în Franþa anilor ’70, odatã cu abordãrile structuraliste ºi semiotice ale literaturii, ºi dezvoltat în special de avangarda poeticã din jurul grupãrilor Oulipo ºi Tel Quel), cât ºi asupra accepþiilor pe care le dobândeºte conceptul în gândirea autorului Poemului cu latura de 1 metru. Foarte pe larg, textualismul ar însemna favorizarea preponderentã sau chiar exclusivã a limbajului pentru limbajul însuºi, fãcutã în detrimentul referentului (realul). Textul (poem, roman) devine astfel propriul lui obiect ºi propriul lui scop, produs nu de un autor, ci de o scriiturã textualã în care coincid atât activitatea scripturalã propriu-zisã cât ºi teoria ce-o susþine (autoreflexivitatea scrisului). ªi pentru Ghiu, textualismul este, în primul rând, o problemã de limbaj, dar care nu exclude o anume relaþie cu lumea. Mai concret, este „o pliere a limbajului peste limbaj pentru a prinde lumea, fie ºi rupând-o” (vol. Facultatea de litere -mic îndreptar de gândire greºitã, 2004). Raportul limbajului poetic cu lumea, cu fiinþa, într-un înþeles al autenticitãþii, oarecum heideggerian, introduce în „textualismul” sãu o certã ºi definitorie perspectivã ontologicã. Lumea este, pentru Ghiu, o lume de cuvinte, dar totodatã o lume spre care se tinde, un altul al lumii, un „dincolo”, un „afarã”, „marginea lumii”, ceea ce încape, în parte, în golurile dintre cuvinte. În acelaºi timp, fiinþa, atunci când e, adie precum o boare, e intermitentã, astfel cã se poate instaura, când ºi când („îºi poate aºeza cortul”) în scrisul poematic. Poezia, scrie Ghiu, este un spaþiu în care fiinþa umanã se regãseºte pe sine, iar poemele constituie „unelte de libertate, instrumente de fiinþã” (interviu în vol. De ce scriu poezie…, 1996). Dimensiunea ontologicã despre care vorbim capãtã amploare tot mai evidentã în volumele mai recente ale poetului. Astfel, într-o prozã (poem) din culegerea Arhipelogos (1997), se face elogiul Elocvenþei („care redevine Omul însuºi, omul singur”), al elocvenþei care înlocuieºte nimicul cu existentul („Simplul act de prezenþã, un cuvânt, un gest, intenþia de a vorbi, de a scrie, de a respira, impulsul de a te adresa, dovada minimã de existenþã sunt, azi, elocvente”).

Legãtura dintre lume ºi text se pune, la Bogdan Ghiu, ºi într-un alt mod, cãci lumea (realitatea) este, potrivit pãrerii sale (care dezvoltã vechea metaforã medievalã a lumii-carte), un text absent pe care îl „citim” totuºi într-un soi de orientare naturalã, automatã. Cu alte cuvinte, percepem lumea ca pe un text care nu existã, lectura, descifrarea acestuia reactualizând de fapt prezenþa unei absenþe. Lectura gânditã, mediatã (opusã, aºadar, celei spontane) se exercitã pe textul scris al lumii (textul poemului, textul culturii). În acest text scris, noi, „fiinþe de limbaj”, citim lumea ca lume vizibilã, care se aratã. Extrem de pertinente, cu privire la textualism, sunt ºi pãrerile lui Ghiu exprimate în „prefaþa” la propria sa antologie, Manualul autorului. Poetul disociazã între douã textualisme, unul istoric, altul de esenþã. Primul e un fenomen petrecut în istoria poeziei, coincizând cu un anume moment cronologic. De pildã, textualismul telquelist al anilor ’70. În poezia româneascã, fenomenul apare ceva mai târziu, în anii ’80, ºi în condiþiile speciale de la noi, când „epiderma literaturii era, mai mult sau mai puþin, atacatã ” de cerinþele epocii. „Moment absolut privilegiat” al practicii ºi teoriei scrisului, acest textualism databil, ce s-ar caracteriza prin „hipermodernitatea de limbaj a fiinþei istorice”, a permis o „vedere” din interior, anatomicã, a literaturii: „acesteia i s-au putut întrezãri, o clipã, scheletul, þesuturile, mecanismele, viaþa…”. Al doilea textualism, nedatabil, cel „dintotdeauna”, e de ordin spiritual, pentru cã el „numeºte însãºi esenþa convulsivã, miezul, tectonic, de foc al literaturii”. Acesta ar desemna nu „anatomia”, ci „conºtiinþa textualitãþii performative, autogenerator/ autodistructive, a literaturii”. Pentru acest tip de textualism, vulcanic, exploziv, producãtor de dezastre, dar ºi de regenerãri în chiar fiinþa celui care scrie, („zbucium ºi dislocare, dar ºi forþã, maºinalã, de configurare”) pledeazã, fireºte, întreaga poeticã a lui Bogdan Ghiu. Aceasta coincide, de fapt, cu modul de a vedea literatura altfel, cãci ea nu poate exista cu adevãrat, în opinia lui Ghiu, decât într-o permanentã neliniºte de sine, decât printr-o neîncetatã rupturã, sfâºiere, violentare. Simbolul ei fundamental ar fi pagina albã care cheamã la un perpetuu început. Misiunea poetului în lume e astfel legatã ºi stimulatã de limite, atât conceptuale, cât ºi existenþiale:

În atari condiþii, perspectiva asupra scrisului înseamnã schimbare ºi dislocare clipã de clipã. Precum lucrul la mãnãstirea din legenda meºterului Manole, scrisul e o operaþiune obligatã sã reînceapã la nesfârºit. În lumea scrisã, cum ºtim de la Derrida, continuitatea ar fi totuna cu amorful. Dimpotrivã, ceea ce naºte sens e cezura (întreruperea, locul gol, spaþierea dintre litere, cuvinte, pagini, cãrþi). Câteva exemple sunt ilustrative, cãci, în acest „jurnal” al stãrii de scris, actul de a scrie poate constitui un scris-tatonare („Pe hârtie scriu ºi totodatã prin hârtie pipãi, orbeºte, încercând sã ghicesc ce acoperã ea”), un scris-palimpsest („Eu, sã scriu printre rândurile altora, peste ele…”), un scris-catharsis („Nu scriu pentru a umple pagini, ci pentru a le curãþa pe unicele care existã, pentru a pune la îndemânã pagini albe, curate”). Pe de altã parte, unele din tentativele poetice ale lui Bogdan Ghiu se orienteazã, lucru vizibil mai ales în volumul Poemul cu latura de 1 metru (1996), spre crearea Tãcerii („Încerc sã fac din tãcere un fel de cuvânt. Sã v-o spun”), Golului („Încerc sã fac din gol un gol al meu, o literã”), Absenþei („Scriitorul ca semn al absenþei, al dispariþiei omului de rând).

Toate aceste elemente, în aparenþã, negative, greu de a fi asociate cu o paradigmã a creaþiei, nu înseamnã însã altceva decât tãcerea, golul, absenþa de sine ca sine, care, negând, constituie de fapt ceea ce afirmã în vorbirea poeticã. Aspiraþie paroxisticã de a trãi astfel o „viaþã nudã”, numai în „timpul cuvintelor”, numai în „timpul adus de cuvinte”, dincolo de preocupãrile ºi activitãþile eului cotidian. Încercãrile, întotdeuna subtile, ale poetului s-ar putea sã nu convingã pe mulþi dintre cei care aºteaptã de la poezie doar expresia „liricã”. E imposibil totuºi sã nu te laºi convins de tonul patetic, dar ºi umil, de febra, tensiunea, perseverenþa, de disperarea cu care aici, în poeme, în pagina lor goalã, se cautã ceva, se tinde spre ceva, se aproximeazã întâlnirea cu cineva, fie ºi dacã acest indescriptibil de la capãtul drumului ar putea fi o lume descoperitã apocaliptic: „Cineva trebuie sã fie în aceastã paginã goalã, peste cineva tot trebuie sã dau pe undeva prin acest miez dezvelit (secþiune prin perpendiculara locului). Scrierea rezultã din aceastã cãutare disperatã, obstinatã, care ar trebui sã fie atât de rece ºi calculatã, de calmã… Scriu ca sã nu stau în locul meu.”

Altfel spus, Bogdan Ghiu pune în scenã, dramatizeazã însãºi aventura cãutãrii, un soi de odisee semioticã atât a scrisului, cât ºi a cuvântului. Ultimele volume din antologie (Arhipelogos, 1997; Pantaloni ºi cãmaºã, 2000) abundã în asemenea monologuri dramatice, adeseori pe cât de vehemente, pe atât de obscure. Alternând versul cu proza (cu tot mai multã prozã), autorul interogheazã, interpeleazã, apostrofeazã, replica venind, pe de altã parte, sub formã silogisticã ori aforisticã. O comparaþie cu Nichita Stãnescu, cel de dupã volumul elegiilor, ar putea fi ilustrativã, în special în ce priveºte capacitatea orchestrãrilor ºi înscenãrilor ideatice. În aceastã fazã, dramatismul decurge, la Bogdan Ghiu, mai ales dintr-o îngrijorare faþã de soarta cuvintelor (limbajul autentic, elocvent) într-o lume tehnologizatã („the age of computer”), mercantilã, dar ºi transformatã, din ce în ce mai mult, în purã ficþiune. „Scriu cu ultimele puteri/ ale cuvintelor ºi ale lucrurilor”, „fiind cuvintele-n viaþã”, „Vino sã vezi nimicul este însuºi strigãtul cuvintelor” – iatã doar câteva din expresiile unui alt aspect al disperãrii, cel provocat acum de posibilitatea de-a fi martor la tãcerea cuvintelor: „Eu pot sau nu sã tac. Dar tãcerea cuvintelor este cea mai teribilã. Tãcerea cuvintelor ucide lumea. Cuvinte vorbind de-o lume moartã. Tocmai de aceea nu tac, mai mult, vorbesc chiar tot timpul, pentru a nu ascunde tãcerea cuvintelor în tãcerea mea proprie, neimportantã. Ca sã nu se confunde tãcerea unui om cu tãcerea generalã a cuvintelor” (p. 270). Împotriva celor care fac ca aceste cuvinte „sã zornãie ºi sã foºneascã” precum banii ( acest grai utilitar înseamnã, de fapt, tãcerea lor), poetul îºi propune sã restituie „arhipelogosul”, cuvântul-fiinþã, ivit, prin însuºi miracolul din sine, pe „mãrile de ne-fiinþã”. Scrisul, ca ºi vorbirea, devin astfel chestiuni de responsabilitate ontologicã („Înainte mã lãudam cã scriu./ Acum mã laud cã scriu/ ca sã nu las pagina sã se sfâºie,/ sã fie luatã de vânt etc.”), rapiditatea, viteza, dezordinea, directitatea, automatismul actului de a scrie (scriu „ce-mi vine ºi aºa cum îmi vine”) constituind, în împrejurãrile de faþã, argumente ale autenticitãþii probate în contra oricãrei posibile cãderi în gratuitate ºi calofilie. Bogdan Ghiu se întoarce vertiginos împotriva etichetei de „poet caligraf” lipitã uneori de versurile sale mai vechi. Dimpotrivã, accente de sarcasm (la adresa „atrocitarilor”, la adresa bãncilor, „de date, de organe, de bancnote”) sau accente de frondã pot fi întâlnite acum, copios, în textele autorului. Cel care scrie (Poetul) se comportã pe cont propriu, sfideazã orarul profan ºi existenþa convenþionalã, conducându-se dupã alte reguli, cele impuse de universul cuvintelor:

Ultimul poem din antologie (Atac la crima poeticã) pune degetul pe ranã. Astfel, într-o lume „tot mai metaforicã”, tot mai „zvãpãiatã ºi imperioasã”, s-ar pãrea cã n-ar mai fi nevoie de cuvintele poetului. Dar aceste cuvinte, ne atrage atenþia autorul, sunt cele care ne þin de mii de ani („odios, la distanþã, cu lumina pe figurã”) „în mediul obscur, insuportabil al binelui”. Dupã pãrerea lui Ghiu, literatura (poezia) constituie „ultima meserie eticã”.

Antologia Manualul autorului, dincolo de menirea ei editorialã, are ºi o mizã în plus. Prezentându-se acum exhaustiv, autorul, aºa cum afirmã, vrea sã „scape” de sine, de „eul” sãu literar, canonizat într-un fel, sã se desparte de cel care a fost, ºi care a fost, vrând-nevrând, „produsul unei epoci ºi al unor împrejurãri istorice”.Antologia ar funcþiona, pentru autorul ei, ca un soi de adio, subînþeles de gândul unei posibilitãþi de a se reinventa, „de-a fi ºi altul”. Este, aºadar, Bogdan Ghiu un alt poet în recentul sãu volum (Poemul din carton) Urme de distrugere pe Marte? Ceea ce se poate remarca, de la prima vedere, e faptul cã, aici, poetul se aratã mai exprimental ca oricând, recurgând la numeroase dispuneri grafice ºi tipografice (insclusiv ratures) pentru a permite vizualizarea producþiilor sale, cãci, spune el, „gustul ºi obiceiul lumii conteporane” transformã textul ( scrisul) în imagine („în altã parte se scrie, pânã la noi nu mai pot ajunge decât imagini fotografiate ale textului”). Experimentul este însã, în poetica lui Ghiu, însãºi condiþia scrisului, care nu poate fi decât experimental. Accentul nou (mai bine spus, dezbãtut mai pe larg faþã de unele texte anterioare) e legat de contextualizarea scrisului, de regândirea acestuia, de întrebarea dacã scrisul ca poezie poate sau nu supravieþui într-o epocã a imaginii, a computerului ºi a internetului. Civilizaþia Cãrþii („galaxia Gutenberg”) asaltatã de civilizaþia-media.

Fiinþã a cãrþii („stã în cutia lui de carton la care meºtereºte tot timpul”), Poetul, în viziunea lui Ghiu, nu este totuºi un izolat, cãci „cutia-poem” înseamnã un contact neîntrerupt cu „exteriorul, cu societatea, cu asemenii”. Astfel, pe lângã vechile ºi eternele lui probleme, el este confruntat astãzi, într-o lume a informaþiei, cu „sufletul-mesaj în oceanul de biþi”, observând totodatã cum locul scrisului „crapã, stã sã disparã”, transformându-se într-un „loc-prãpastie”. Poezia, prin urmare, ar trebui sã se trezeascã ea însãºi „la informaþie, pentru cã este producþie de informaþie ex nihilo”. Într-o abordare mai metaforicã, poezia contemporanã e asemuitã unui „zbor razant” deasupra pãmântului, beneficiind de libertãþile aerului (invenþia, volutele, graþia dansului aerian), dar ºi suferind cumplit totodatã de atracþiile multiple ale solului (existenþa). În acest regim situat între, care se învecineazã cu imposibilitatea, poetul actual nu numai cã aratã, dar „trebuie sã fie un caraghios”. Ca întotdeauna, Bogdan Ghiu exceleazã în exprimarea sentenþioasã, aforisticã. Aici, îndeosebi, pot fi gãsite „nucleele” de poezie din textele sale; gãsite, fireºte, de cei care considerã poezia ca fiind un limbaj figurativ, limbaj atât de concentrat în sine încât forma sa e deopotrivã expresivã ºi evocativã.

Un lung citat din Bataille, care deschide culegerea, ne lãmureºte, dacã mai era nevoie, asupra demersurilor poetice întreprinse de Ghiu nu numai în acest volum, ci ºi în câteva din cele anterioare. Dupã Bataille, poetul adevãrat trebuie sã posede, pe lângã darul verbal, nu neapãrat esenþial, un instinct aparte în a presimþi „distrugeri imperioase”, capabile sã determine lucrurile încremenite „sã se descompunã, sã disparã, sã comunice”. Distrugerea e ceea ce vorbeºte despre existenþa formelor de viaþã. Astfel, premoniþia dezastrului îl face pe cel care deþine acest instinct fundamental sã doreascã depãºirea poeziei, strãpungerea ei ºi afirmarea excesului, care e mai mult decât poezia. Literatura (poezia) nu se pot salva, aºadar, decât autodepãºindu-se. Bogdan Ghiu îºi propune sã întreþinã, cu o consecvenþã de admirat, dar jertfind între timp orice altceva, aceastã utopie nostalgicã a cãii spre necunoscut ºi imposibil.