Despre copiii din Iliada

În cântul al XV-lea al Iliadei, Apolon, la îndemnul lui Zeus, intervine încã o datã în luptã în favoarea troienilor. Bãtãlia a cãpãtat acum o turnurã decisivã, iar oamenii lui Hector s-au apropiat primejdios de mult de corãbiile greceºti în intenþia lor de a le da foc. Calea spre corãbii e apãratã de fortificaþiile la care aheii au muncit din greu, dar pentru Apolon, a nãrui aceste efemere construcþii omeneºti nu înseamnã decât floare la ureche. Doar cu piciorul zeul arcaº dãrâmã ºanþul de apãrare ºi-l transformã într-o potecã de mers. Mai departe, cu pavãza (aegida) lui Zeus surpã, „lesne de tot”, zidul ridicat cu multe eforturi de cãtre ahei. Despre toate acestea poetul Iliadei, adresându-i-se chiar lui Febos, spune urmãtoarele: „Cum aproape de mare un copilaº, când se joacã ºi-ºi face din prund jucãrele, iar le rãstoarnã din joacã cu mâinile ºi piciorul, astfel, Apolon, uºor ºi tu risipit-ai atâta muncã ºi trudã fãcutã de-ahei ºi stârnitu-le-ai fuga” (trad. G. Murnu).

Zeii, aºadar, cum ºtim, se diferenþiazã de oameni nu numai prin faptul cã sunt fãrã vârstã ºi nemuritori, dar ºi prin forþa teribilã ºi prin însãºi statura lor. De altfel, la sfârºitul rãzboiului, fortificaþiile ahee sunt menite sã disparã fãrã urmã, risipite fiind de Apolon ºi Poseidon. Dar nu discrepanþa dintre zei ºi oameni mã atrage aici în discuþie, ci tandra comparaþie folositã de Homer, în care apare un copil fãcând castele de nisip la malul mãrii. Zeul Apolon (forþa distructivã) dãrâmã fortificaþiile la fel de uºor precum un copil îºi dãrâmã, în joacã, propriile lui jucãrele de nisip. Comparaþia homericã e, îndeobºte, eroicã, în sensul cã o acþiune umanã, legatã în genere de domeniul marþial, e echivalatã cu dezlãnþuirile de forþã ale fiarelor sãlbatice sau cu dezlãnþuirile fenomenelor naturale. Un exemplu ar putea fi acesta: cum nãvãleºte leul în cireada de vite, aºa se repede în luptã personajul X, în care în loc de „leu” am putea pune alte fiare sau fenomene naturale, precum furtuna, torenþii, focurile din pãdure. Acþiunea umanã iese înnobilatã. În coparaþia castelelor de nisip, dimpotrivã, eroicul (distructivul Apolon) e atras într-o sferã total opusã, aceea a comportamentului infantil. Ceea ce uneºte cele douã acþiuni, a zeului ºi a copilului, trãsãtura de comparaþie este elementul de lejeritate prezent în amândouã. Pentru zeii Iliadei, oamenii ºi construcþiile lor nu sunt altceva decât jucãrii.

Dar nici aceastã concluzie, deja ºtiutã, nu e ceea ce mã preocupã aici cu adevãrat. Rãmân în uimire la insolitul imaginii, la înfãþiºarea copilului care se joacã senin, la malul mãrii, imagine pe cât de gingaºã în sine, pe atât de strãinã contextului marþial al epopeii. Pe de altã parte, nici marea ºi nici þãrmul mãrii nu constituiau pentru grecii din vechime locuri de „viligiaturã” , cum au devenit pentru vremurile moderne. Pentru grecul navigator din naºtere, marea e tãrâmul lui Poseidon, spaþiu înfricoºãtor, pe care trebuie sã-l respecþi ºi de care trebuie deopotrivã sã te temi. În Iliada, þãrmul mãrii sau, cum zice cântul, „pe la marginea mãrii bãtutã de valuri” (para thina poluflisvio thalassis) sunt locurile unde vin sã se roage, în tristeþe ºi singurãtate, cu faþa spre noianul de ape atât preotul Hrises, cât ºi Ahile, fiecare din ei înjosiþi de cãtre regele Agamemnon. În Odysseia, þãrmul mãrii poate fi uneori tãrâmul predilect al piraþilor sau al comercianþilor piraþi, cum sunt fenicienii care îl rãpesc pe copilul Eumaeus. În orice caz, acesta rãmâne un pãmânt nesigur, în special pentru Odysseu ºi pentru oamenii sãi care nu ºtiu ce soartã le va fi rezervatã ancorând pe þãrmuri strãine.  Chiar recent, în insula Creta, am auzit o povestire potrivit cãreia locurile de la marginea mãrii, astãzi cele mai profitabile din punctul de vedere al turismului,  erau locurile care reveneau în genere moºtenitorilor  mai puþin agreaþi de familie. Moºtenitorii buni primeau, în schimb, pãmânturile mai în siguranþã, aflate în interiorul muntos ºi împãdurit al insulei. O singurã scenã din Odysseia se poate pune alãturi de cea a jocului cu castelele de nisip din Iliada. Este scena (cartea a ºasea) în care Nausicaa ºi însoþitoarele ei se joacã cu mingea pe plajã, dupã ce ºi-au spãlat ºi pus rufele la uscat, dupã ce s-au îmbãiat ele însele ºi au prânzit într-un soi de picnic la malul mãrii. Totul se petrece însã în spaþiul povestirii ºi nu în cadrul unei figuri retorice cum este comparaþia.

În cântul al ºaisprezecelea al Iliadei, în vreme ce aheii ºi troienii luptã pe viaþã ºi pe moarte la corãbii, Patroclu vine la Ahile plângând cu lacrimi fierbinþi. Plânsul îi curgea pe obraji, spune poetul, „ca izvorul care-ºi prelinge pe-o coastã de stâncã cernite ºiroaie”. Lacrimile lui Patroclu sunt pricinuite de întreg dezastrul pe care acesta îl vãzuse strãbãtând tabãra ahee, unde, pe moment, toþi cãpitanii oºtirii, printre care Agamemnon, Odysseu, Diomede, zac la corãbii rãniþi ºi astfel scoºi din luptã. Confruntarea care are loc între Ahile ºi prietenul sãu de suflet este extrem de interesantã ºi meritã o menþionare în sine. Sã ne concentrãm însã puþin atenþia pe cuvintele cu care Ahile îºi întâmpinã prietenul în lacrimi: „Ce þi-e, Patrocle, de plângi asemenea unei fetiþe, care se þine de maicã-sa-n drum, îi dã zor s-o ia-n braþe ºi de pulpan-apucând-o, o tot stinghereºte din fugã ºi se uitã cu lacrimi în ochi ºi se roagã s-o ieie? Tocmai aºa, o Patrocle, verºi picuri de fragede lacrimi”. Fireºte cã ceea ce propun aici atenþiei este imaginea extraordinarã, atât de neaºteptatã, atât de nelalocul ei în context ºi totuºi atingând toate corzile duioºiei, a fetiþei care se þine de poala mamei ºi care încearcã, prin argumentul plânsului, s-o înduplece pe aceasta s-o ridice în braþe. Dacã nu putem vorbi, la Homer, de psihologie, putem vorbi, cel puþin, cum ne aratã ºi cazul de faþã, de redarea sensibilã, emoþionantã prin adecvarea ei, a unor comportamente mai greu explicabile, aºa cum este comportamentul copilului.

„Sãlbatic”, „împietrit la fire”, astfel îl caracterizeazã Patroclu pe Ahile, care, totuºi, se înduplecã în cele din urmã sã-i împrumute prietenului sãu armele sale pentru a se avânta în toiul bãtãliei. Este ultima luptã, cea care se va sfârºi prin moartea eroului. Comparaþia la care recurge Homer (Patroclu plângând capricios precum o fetiþã care se strãduieºte sã câºtige prin lacrimi favorurile mamei), pe cât de neaºteptatã în context, pe atât de potrivitã se dovedeºte în logica lucrurilor. Insistenþele ºi rugãminþile lui Patroclu pe lângã Ahile sunt la fel de nesãbuite (sau de iresponsabile, ca ale unui copil), cãci prin ele, zice Homer, el singur, „smintitul” , îºi cere „prilejul de moarte ºi nenorocire”.

Pe lângã Patroclu, ºi oºtenii lui Ahile, celebrii mirmidoni, capãtã de la acesta învoire sã se alãture, în bãtãlia corãbiilor, celorlalþi luptãtori din tabãra ahee. Sã notãm, cu acest prilej, o altã imagine luatã din universul copilãriei ºi folositã pentru a întregi termenul comparaþiei: „Purceser-atunci mirmidonii toþi înarmaþi ºi stoliþi, ºi în urmã cu toatã dârzia se nãpustirã-n troieni. Cum roiul de viespi de pe cale, când ºturlubatici copii, dupã cum li-i nãravul ºi firea, le necãjesc ºi le-ntartã-n viesparul din laturea cãii, niºte nebuni, cã la mulþi din asta se trage ºi moartea, dacã pe-acolo cumva un drumeþ se întâmplã sã treacã ºi pe nevrute le-atinge, deodatã rãsar îndrãzneþe, zboarã-ndârjite la el fiecare sã-ºi apere puii; tocmai aºa îndârjiþi ºi cutezãtori mirmidonii de la corãbii pornirã, ºi larma era necurmatã”.  Aºadar, mirmidonii se avântã în luptã precum niºte viespi aþâþate, în cuiburile lor de la marginea drumului, de copii fãrã minte, care nu realizeazã cât de letale pot deveni aceste insecte pentru cei care, neºtiutori, se intersecteazã cu ele în asemenea momente. Pentru noi, cititori ai lui Creangã ºi ai nãzbâtiilor puse la cale de personajele lui, scena pare familiarã, iar traducãtorul ne ajutã ºi mai mult, folosind un regionalism al humuleºteanului („ºturlubatici”) ºi nu al lui Homer. Oricum, ºtim  prea bine cã acestea sunt „nãravul ºi firea” copiilor de oricând ºi de pretutindeni: sã facã nebunii.

Dar cine vorbeºte despre „firea ºi nãravul” nebunilor de copii ?  Cine vorbeºte atât de convingãtor despre felul cum plânge o fetiþã, þinându-se de poalele mamei ºi scâncind întruna cã vrea sã fie luatã în braþe?  Cine ne spune atât de precis cum se joacã un copil la malul mãrii, construind ºi dãrâmând castele de nisip ? Cine, în fine, ne vorbeºte atât de emoþionant despre faptul cã un copilaº, precum Astianax, se sperie de propriul tatã când îl vede îmbrãcat fioros, în armurã ºi cu un coif de care atârnã un grozav panaº fãcut din coamã de cal ?  Vorbeºte oare Homer, poetul despre a cãrui existenþã nu ºtim nimic? Vorbeºte dialogic „sãlbaticul” Ahile, cu firea lui împietritã, greu de a fi asimilatã grijii pentru un copil?  E codul narativ ?  Se exprimã înþelepciunea universalã? Glãsuieºte vocea „enciclopediei tribale” care adunã în epopeile homerice toate cunoºtinþele ºi toate valorile disponibile la epoca respectivã? Parafrazez, se observã prea bine, întrebãrile pe care Barthes le pune în eseul sãu, Moartea autorului, în legãturã cu Sarrasine, novella lui Balzac. Rãspunsul lui Barhes se cunoaºte la fel de bine: la originea textului se aflã cititorul (în cazul nostru, ascultãtorul), acel destinatar fãrã istorie, fãrã biografie, fãrã psihologie, acel cineva impersonal care þine, adunate într-unul ºi acelaºi câmp, toate urmele, toate citatele venind din diferite culturi, din care e fãcut textul. ªi totuºi am nevoie de umbra unui autor care sã fi vãzut vreodatã umbra unui copil care sã se joace cu umbrele unor castele de nisip, chiar dacã eu însumi am vãzut acest lucru  pe viu ºi de mai multe ori.