| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Dan IONESCUAdnotări la strălucire apusă, celebre prin umbra de la nou Însă Erillus a avut în vedere bunul mediocru al anotimpului cald, dar nu zborul principiului diriguitor în viață, spre euforia în taină, a limitei severe. A vrut să raporteze totul la virtute, fără a-i bănui conexiunea cu mediile eligibile clar. Apăsat în meditație de eticheta vremii, a salvat personajele, oricăror fapte negative, însăși negației finale în avântul personal. Regăsea prilej de virtute în gestul cetății de a închide sub pleoapă căderea în stradă, a cetelor de zei. Alerga în margine, unde se desconsideră pompa faptelor. Liftul destinului cobora lumină, din ierarhii sociale, iar el, punând-o în lămpile cu pâlpâire ștearsă, ținea pledoarii, de față cu discipoli, în curenți de credință. După cum am mai spus, adesea, la vârstă debilă, forța naturii se vede ca prin ceață. Amor citise numele acestei cărți (după Ovidiu) „Pentru mine, văd, sunt pregătite războaie”. „Abține-te să condamni poetul tău, Cupido. Am purtat, de atâtea ori, stindardele transmise de tine conducător. Eu nu sunt Diomede, din cauza căruia, rănită, mama ta s-a întors în cerul alb al cavaleriei lui Marte... Mereu alți tineri se înflăcărează. Eu totdeauna am iubit. Și dacă vei întreba, oriunde, ce fac astăzi, iubesc. Ba chiar am învățat cum ai putea fi prielnic, și cel care acum este socotit, înainte a fost elan. Dacă fiecare iubește, dintre cei care poruncești să iubească, trăiască în fel fericit. Să se bucure și să navigheze fiecare în vântul lui, pentru noroc. Dar dacă altcineva primește rău vrăjile copilei nedemne, să nu piară, ci în pânze să simtă forța artei noastre. De ce vreun amator de inimi a plătit povara tristă cu gâtul înnodat, printr-un laț, de grinda înaltă? Pentru care motiv cineva să străpungă sânul său cu fierul dur? Abați invidia, iubitor de pace. Acela care nu renunță la asta, e sortit să piară de un amor nenorocit. Lasă-l, renunță la el, și nu vei fi responsabil de funeraliile sale. Căci tu ești copil și n-ai nevoie decât să te joci: joacă-te! Tinerețea ta e un regn fără rigori”. Aproape de casă Drum de apă spre casă. Ivindu-se-n pace și-n amurg, soarele, arzând de supărare, îl mai evaporă. Insule noi. Poame inedite răspândesc parfumul somnului proaspăt petrecut. Ea-și flutura în geam eșarfa de adio. Se îmbrăcase în maro. Va zări fumul pământului natal? Ar fi fapte Când această zi vine, carnuții, prin conducătorii Gutruato și Lampar, fiind dat semnalul, aleargă la Cenab, și pe cetățenii romani, care rămăseseră acolo pentru comerț, între aceștia, pe C.F. Cita, un cavaler latin onest, care se afla, la porunca lui Caesar, înaintea comerțului de grâne, îi ucid și jefuiesc bunurile lor. Vestea este transmisă iute la toate cetățile Galiei; se anunță cu strigăt pe ogoare și în regiuni. Alții, după aceea, aud aceasta, și vorbesc vecinilor, îndată ce vestea cade, că faptele acestea vitejești ar fi ale Cenabului care se ridică singur. Înainte ca prima veghe să fie încheiată, veștile au fost auzite în teritoriile arvenilor. Acest spațiu este de o mie de pași, în jur de 14o. (după Caesar, Liber VII, cap. III) În salon „Ți-am adus cafeaua, domnule avocat”. „Nu beau cafea, și consideră că nu ți-am răspuns”. Soția (nedumerită): „de ce?” „Nu m-ai apelat corect. Cum stau în atmosferă de procese, iar dosarele sunt o portiță înspre ele, aș fi putut crede că ești vreun client”. „Clientul altui avocat”. „Și din circumstanțele acestei percepții, ți-aș fi răspuns bine, mulțumesc, dar câtă gelozie! Și cafeaua mai amară”. „Of, Dinule, ești complicat. Iată, ți-am lăsat ceașca pe masă”. (Vrea să plece). „Ei, după cum am luat o pauză, ca să ne conversăm, mai poți rămâne. Am stare de avocat”. „Eu, de soție. La revedere, domnule avocat!” Cu Teodor –Îți spune tata o poveste? –Da, cu tine când erai mic. –Bine, păpușa tatii... Știi, mergeam la școală. –Și eu unde eram? –Îți spun altădată... După ore, mă abăteam pe la magazin. Și, în vitrină, un avion de tablă, roșu, cu aripi mari. Am cerut bani maică-mi. Dar nu mi-a dat. Mă uitam la avion în fiecare zi, până când, într-o dimineață, nu l-am mai văzut. Zburase din copilărie. –Unde? –La tine, uite, ți-am cumpărat un avion. –Și pilotul? –Gândul meu. –Curge, curge... Picături de lapte pe gâtuț, din tetină. –Hai să-ți schimb pijamaua. –Și povestea. Exod Unul vorbitor, mai bun, altul tăcut, pedepsitor. Primul – precaut; ține la ființa pe care a creat-o. Cel vorbitor dă sugestii asupra viitorului: „eu sunt Dumnezeul tatălui tău, nu te teme a te duce în Egipt, căci acolo am să te fac neam mare”. În forma verbală negativă „nu te teme” e o ușoară prevestire: egiptenii ar fi determinanți de supărare pentru israeliți. Dumnezeul vorbitor, dar nevăzut, îl prevestește, în același timp, pe cel pedepsitor, a cărui influență doarme în haină verbală. Forma imperativă avertizează mai mult asupra laturii de succes a periplului, și numai datorită rezistenței în suferință. Dacă nu s-ar fi manifestat ca mesaj, sub identitatea de tată, D-zeu n-ar fi fost receptat, și îndoiala asupra „pasului istoric” ar fi luat amploare în seminția lui Iacov. Pater Divinul se reafirmă dual. E o miză - „neam mare” pe care n-o păstrează asupră-I, pentru a nu impieta asupra esenței demiurgice. Asta ar fi însemnat: de aici înainte, El să fi creat din perspectiva tentației „neam mare”. Tentația presupusă e transferată asupra aleșilor, prin Iacov. Mesajul coboară către popor printr-o structură prestabilită. Un moment de istorie –favorizarea, deși printr-un excurs de suferință, a seminției alese. Regia faptelor echivalentă unui fatum. Formă de concesie Îți poți pierde încrederea în prieteni, chiar în tine însuți, dar nu în Dumnezeu. Te recâștigi ca atitudine nemutilată de timp, tu, cel supus prin ascendenți, clipei de început care este, de fapt, secundă, după ridicarea femeii din coasta lui Adam. Nunta perturbă principiul primar al abaterii în cuplu de la poruncă, și omul ajunge până la episodul cu pomul cunoașterii. Ca să-și asigure frumusețea iubirii pământene, Dumnezeu cufundă prilejul nunții în fatum, prin ceremonial, în fastum. Un prilej de conexiune între inimă și izvorul divin de iubire care abia așteaptă să scalde cu undele lui, pereții cordului. Cartea lui Tobit, un spațiu cu predestinare. Abaterea, al cărei echivalent lexical poate fi „minune”, se face printr-un sfat, pentru afirmarea unui drum asupra iubirii. Sfatul mesagerului către Tobit, înscrie pe tabla timpului declanșarea unei surse de iubire în pieptul Sarei (care, din cauza unor manifestări demonice brutale, cu efect nefast –suprimarea soților, începuse să se resemneze unei stări de solitudine). Ca să o elibereze din ideile predestinării, i se va hotărî salvarea prin provocare unui destin al căsniciei, dar, paradoxal, induce altor conștiințe, imaginea sorții inevitabile, chiar dacă totul a survenit ca întâmplare sau replică. Destinul a fost implantat ca mijloc de îndreptare a cursului unui neam, iar omul este dominat și coordonat de un destin derivat din impulsuri interioare, inspirat, la urmă, din Cartea lui Tobit. Imboldul cărții (după Cervantes) Să fi fost pe la revărsatul zorilor, când d. Q. a ieșit din han atât de mulțumit, atât de vesel, atât de entuziasmat pentru a se vedea cavaler armat, încât bucuria-i trecea peste chingile calului. Mai mult, venindu-i în amintire sfaturile musafirului său, alături de prevenirile atât de necesare pe care avea să le poarte cu sine, în special cea a salariului și a cămășilor, a hotărât să revină la casa lui și să se îngrijească de tot, și de un scutier, făcând socoteala să primească pe un plugar vecin al său, care era sărac și cu copii, dar foarte spre intenție pentru oficiul de scutier al caveleriei. Cu acest gând s-a îndreptat pe Rosinanta spre satul său, cel care, ca și cunoscând voința, cu toată pofta a început să umble, încât părea că nu punea picioarele pe pământ. Nu mergea de mult, când i-a părut că spre mâna sa dreaptă, din desișul unui boschet care era acolo, ieșeau unele voci delicate, cam ale unei persoane care se jelea, și abia le auzise, când a zis: –Mulțumesc cerului pentru mărirea pe care mi-o face, căci atât de repede încă pune dinainte ocazii, din care eu să pot culege fructul bunelor dorinți ale mele. Aceste voci, fără îndoială, sunt ale unui neajutorat. Întâmplare (după Cervantes) Și, întorcând frâiele, a pornit-o pe Rosinanta spre unde i-a părut că au ieșit vocile. Și, după câțiva pași decât, a văzut legată o iapă de un stejar, și, legat de altul, pe un băiat, dezbrăcat de la mijlocul corpului, cu o vârstă de cinci ani, care era cel care da voci, și nu făr motiv, pentru că îl bătea cu o curea cu multe bice, un plugar de talie bună, și îi acompania fiecare bici cu o mustrare și cu un sfat. Pentru că îi zicea: –Să-ți ții gura și să caști ochii. Băiatul răspundea: –Nu voi greși altă dată, domnul meu; pentru Dumnezeu că nu voi mai greși altă dată, și eu promit să am de aci înainte mai multă grijă cu turma. Și, văzându-l, don Quijote care trecea, spune cu voce iritată: –Nenorocite cavaler, nu vă pare rău să vă luați cu cine nu se poate apăra? Urcați pe calul vostru și luați lancea voastră - căci eu vă voi face să cunoașteți că este de lașitate ceea ce stați și faceți. Plugarul, care a văzut acea figură plină de arme mânuind lancea spre fața sa, s-a crezut mort, și cu bune cuvinte a răspuns: –D-le cavaler, acest băiat pe care eu îl pedepsesc, mă servește prin a păzi o turmă. |