Între două lumi de Monica Larisa Manafu evocă, după cum susţine şi titlul, două lumi, autoarea situându-se la mijloc: una a celor care au fost, alta a celor care vin. Tensiunile trăite de eul narativ sunt incomensurabile, iar pentru a le face faţă, le transferă în scriitură. Bine ancorată în realitate, prozatoarea descrie, în manieră balzaciană, cu destulă grijă pentru lectori (ca ei să înţeleagă mediul căreia ea îi aparţine), camera unde se regăseşte fotografia mamei Florentina: „chipul mamei nu-l cunoscusem decât dintr-o fotografie mai veche, pusă într-o simplă ramă de lemn şi dată cu o vopsea aurie, ce aducea o strălucire rece, metalică”.

Perspectiva narativă este subiectivă – de aici natura confesivă a cărţii. Mama este o prezenţă (asemănătoare ca statut cu Nechifor Lipan, din romanul Baltagul, de M. Sadoveanu) despre care se vorbeşte, mai mult la insistenţele prozatoarei, căreia i se pare că, totuşi, nu află suficiente amănunte, deşi una dintre surse este chiar tatăl ei, pe care nu-l slăbeşte cu întrebările: „O dată, o singură dată, îi scosesem cu cleştele din gură câteva vorbe – într-o zi de Crăciun, îmi aduc perfect aminte –, vorbe rostite stângaci, cu poticniri, despre mama, anume că se cunoscuseră într-o vară, undeva la mare”. Echivalenţa numelor asigură, în cazul de faţă, transferul de sarcini, dinspre ceea ce ar fi trebuit să exercite mama (dispărută prematur), spre ceea ce întreprinde vecina apelată cu atributul „mama Flori”: „vecina fusese un adevărat noroc pentru mine căci, de când îmi amintesc eu, fusese mereu în preajma mea, un fel de a doua mamă, atât din cauza morţii adevăratei mele mame şi a prieteniei, a bunei vecinătăţi care existase între ele, cât şi a întâmplării prin care trecuse”.

Alte personaje, precum „nea Relu”, muncitor în fabrică, au optici decisive. Astfel, el o ademeneşte pe Lili, vecina de peste drum, sub pretextul că ar vrea neapărat un copil, pe care soţia nu i-l poate dărui din motive medicale, că ar da mulţi bani pentru asta „şi ar fi atent toată viaţa cu ea (cu Lili, n.n.), că nu i-ar lipsi nimic, neputând să înfieze pe oricine, că nu se ştie peste ce dai”. Evoluţia evenimentelor este surprinzătoare, departe de intenţia lui Relu, care, fără sprijinul unui amic adevărat, ar fi dat chix pe toate planurile: Lili nu era deloc resemnată statului de fată bătrână şi manifestă nonşalanţă în a lua viaţa pe cont propriu, în braţele altui bărbat şi în perimetrul oraşului Constanţa.

Faţă de firul evenimenţial, autoarea, şi în calitate de personaj-martor, pare extrem de ataşată, datorită valenţelor materne, pe care, în ochii ei, orfană de mamă, le-ar fi îndeplinit oricare dintre femeile care-i acordau atenţie.

Bine programată, acţiunea ţine cititorul aproape de carte, iar Monica Larisa Manafu îşi confirmă vocaţia în proză.