Defecţiunea existenţei în filosofia lui Noica

Conceptele lui Constantin Noica privind „devenirea întru fiinţă” par a se concentra exclusiv asupra „carenţelor lumii” – susţine Ion Militaru în cea mai recentă lucrare a sa, Filosofia existenţei defecte. Cu abilitate analitică, Militaru (care identifică şi defineşte termenii clasici prin care Noica interpretează lumea: „individual”, „determinaţii” şi „general”) îşi transformă investigaţia într-un instrument hermeneutic, destinat în primul rând sieşi, pentru a defini existenţa apolinică, prin sublinierea aspectelor deficitare ale acesteia. În capitolul inaugural, „Ontologia existenţei defecte – despre rostul şi natura exemplelor în filosofia lui Constantin Noica”, Militaru dezvăluie cum se poate ajunge la caracterizarea unei societăţi prin examinarea modelelor pe care aceasta le adoptă. Tema îi oferă prilejul de a expune noi faţete ale unor figuri emblematice ale lumii antice, precum Socrate şi Platon. Despre Socrate, în particular, aflăm detalii preţioase despre maniera în care acesta a stabilit paradigma sinelui ca motor principal al propăşirii individuale, precum şi despre metoda prin care şi-a şlefuit personalitatea şi a influenţat gândirea ulterioară: „Înainte de a deveni marele constructor al ideilor, în chip necesar, el este ascultătorul decent al semenilor. Pentru a ajunge la idee, el traversează cu atenţia cuvenită relatările acestora despre nimicuri, opinii şi convingeri comune, adică exemple”.

Ca succesor al învăţăturilor socratice, Platon perpetuează ideile maestrului său, instituind bazele filosofiei occidentale. El îşi configurează sistemul filosofic, valorificând relatările despre sfârşitul tragic al lui Socrate. Acest demers îl surprinde pe Ion Militaru, care s-ar fi aşteptat mai degrabă la o separare strictă a filosofiei de orice formă de artă, decât la o fundamentare a acesteia pe o naraţiune. Această „eroare” de tinereţe a lui Platon ar conduce la anumite disonanţe în structura filosofiei şi la confluenţe inadecvate între stilurile sofist şi beletristic, aproape la o disfuncţionalitate în cadrul existenţei reale, din cauza percepţiilor care ajung întretăiate la nivelul conştiinţei cetăţeneşti.

În capitolul secund, „Existenţa defectă. O mutaţie necesară în filosofia lui Constantin Noica”, Ion Militaru examinează, prin prisma uneia dintre soluţiile hegeliene – aceea a acţiunii ca modalitate de depăşire a unui anumit prag –, viziunea profundă a gânditorului de la Păltiniş, care se aliniază cu teoria lui Blaga din Trilogia cunoaşterii. În această lumină, Noica argumentează că, odată ajuns la treapta raţiunii, omul riscă să se prăbuşească, în timp ce Blaga subliniază că urmarea exclusivă a căii paradisiace nu este suficientă pentru explicarea universului, deoarece misterele pot fi erodate. Mutaţia sugerată de titlul capitolului este, în esenţă, una dublă şi implică: a) Necesitatea dislocării: noua transsubstanţiere. b) Ilustrarea unei posibilităţi: dislocarea în fapt.

În al treilea capitol al lucrării, „Logică şi existenţă defectă”, care îşi are punctul de plecare în faimoasa dispută între Gabriel Liiceanu şi Constantin Noica, în jurul interogaţiei fundamentale: „Avem noi căderea să retragem dreptul la fiinţă celor care nu trăiesc cultural?”, Ion Militaru face o constatare plauzibilă: „Prima virtute filosofică a lui Constantin Noica a fost apetenţa pentru lumea căzută”. Pentru a-şi susţine afirmaţia, el se angajează într-o analiză extinsă a mai multor problematici filosofice, reexaminând concepte esenţiale, precum fiinţa obscură a individualului, individualul din logică şi silogismul existenţei defecte, despre care afirmă, în continuare, că acestea nu sunt neapărat inovaţii recente, ci, mai degrabă, reconsiderări, în context contemporan, ale unor idei preexistente. Militaru configurează cu atenţie circumstanţele apariţiei logicii pentru filosofie, oferind o perspectivă clară asupra rolului acesteia în comprehensiunea existenţei: „Cel mai celebru silogism din întreaga istorie a silogisticii vine să spună ceva care nu priveşte idealitatea, nici îngerii şi nici pe Dumnezeu însuşi. Adevărul celui mai celebru silogism reiterează ceva care nu are nevoie de nicio intervenţie a cerului sau a incursiunilor în lumea idealităţii. Defecţiunea existenţei prin capătul de lume, moartea”.

Astfel, în viziunea lui Militaru, filosofia lui Noica se dezvăluie ca un dialog constant cu imperfecţiunea şi fragilitatea existenţei umane. Acesta descoperă în apetenţa pentru „lumea căzută” o virtute fundamentală, o capacitate de a se confrunta cu limitările şi discontinuităţile vieţii fără a recurge la evadări idealiste. În loc să fugă de realitatea contingentă, Noica o îmbrăţişează, recunoscând moartea ca pe o componentă integrantă şi inevitabilă a existenţei, ceea ce conferă o dimensiune profund umană şi autentică gândirii sale filosofice.

În concluzie, Filosofia existenţei defecte reprezintă un demers hermeneutic de subtilitate, demonstrând coerenţa internă şi actualitatea perenă a gândirii lui Constantin Noica.