Contemplaţia esenţialului

Prin intermediul liricii, Gelu Birău perpetuează celebra maximă, lansată de Socrate, „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, considerată un principiu esenţial al filosofiei antice. Birău îşi propune, în volumul intitulat Cântece esenţiale, o investigare profundă a propriei fiinţe, proces pe care îl susţine prin imagini puternic introspective: „Pierdut în lăuntrul meu, rătăcesc/ nesfârşita propria-mi fiinţă” (Căutare). Impresia de infinit evocă, în mod subtil, ideea unei lumi de apoi, întrucât sufletul, prin profunzimea sa insondabilă, nu poate fi redus la dimensiunile finite ale corpului fizic. Această vastitate lăuntrică lasă să se întrevadă un sens metafizic şi devine, astfel, un indiciu al unei continuităţi dincolo de moarte. Spiritul uman, fiind atât de eterogen şi adânc, transcende limitele impuse de anatomie şi existenţa materială. Astfel, lirica sa poate fi percepută ca o formă de dialog intern, în care poetul îşi examinează sinele cu o luciditate meditativă.

În procesul de autocunoaştere prin intermediul scrisului, Gelu Birău descoperă posibilitatea unei disocieri de la nivelul trăirilor strict biologice. Poezia îi oferă puterea de a-şi imagina existenţe alternative – fie că este vorba de o condiţie divină, fie de una mecanizată, precum cea a unui cyborg. Birău refuză să îşi asume stările care l-ar împovăra, precum oboseala, pe care o atribuie drumului pe care îl parcurge, nu propriei fiinţe. Setea nu-l impietează, pentru că aparţine acelor surse care o potolesc: „Drumul obosit sângerează, deşi continuă să înflorească/ Vezi tu, sete polară,/ care-mi umbli pe toate drumurile/ te legi de margini şi de fântâni” (Întrebări despre umblet). În această cheie de lectură, chiar şi miticul Harap-Alb poate nu ar fi căzut pradă sclaviei impuse de Spân, dacă nu i-ar fi fost sete, pentru că nu ar mai fi fost nevoit să coboare în fântână, după apă. Birău, prin poezia sa, revendică astfel o libertate superioară, una care se ridică deasupra limitărilor trupeşti şi biologice.

Poezia este, pentru Gelu Birău, o formă de cunoaştere a unor lumi inedite, inaccesibile altminteri în mod solit, precum universul piraţilor. Din această perspectivă, putem observa o definiţie sui-generis a acestor personaje: oameni fără credinţă, întrucât corăbiile lor, caracterizate „eretice”, le trădează alienarea spirituală. Birău juxtapune materialul şi imaterialul într-o confruntare care aminteşte de vechi dispute filosofice, asemeni celor dintre Aristotel şi Platon. În versuri, precum „E noaptea afundată în faleză/ eretice corăbii ţipă-n larg” (Iluzie), spectrul piraţilor şi corăbiile lor se materializează în peisajul nocturn, un simbol al unui haos aparent imaterial care sfârşeşte prin a se fragmenta în lumea concretă: „fantomele piraţilor izbind cu palmele/ în pescăruşi/ se sparg”.

Birău îşi lasă poemul deschis interpretării, astfel că acesta poate fi citit dintr-o perspectivă duală: fie ca un elogiu al aventurii marine, fie ca o reflecţie asupra unei lumi pe care autorul o contemplă, dar în care nu se avântă pe deplin. Această ambiguitate respectă codul estetic modern, lăsând finalul suspendat între două sensuri şi oferindu-i cititorului libertatea de a decide. Creaţia lui Birău, prin ambiguitatea sa voită, se aliniază esteticilor contemporane care celebrează indecizia şi polisemantismul.

Publius Vergilius Maro a fost primul poet care a purces în Infern, deschizând un drum mitic pe care Dante Alighieri l-a reluat, călătorind în adâncurile lumii de dincolo, pentru a-şi revedea iubita, pe Beatrice. În mod similar, pentru Gelu Birău, poezia devine un mijloc de a traversa hotarele existenţei şi de a pătrunde pe tărâmul lui Hades. În această descindere, îşi reîntâlneşte tatăl, prins în activităţi gospodăreşti, aşa cum i le cunoştea fiul: „Tata doarme afară pe vreascuri de cer/ binecuvântat ca în copilăria lui/ învăţată cu plugul/ fiindcă nu mai are stele de numărat/ şi fiindcă trebuie să ajute pe cineva/ la crăpatul zilei” (Somn). Traseul lui Birău capătă valenţele unei explorări spirituale, în care memoria, nostalgia şi experienţa umană se întrepătrund cu transcendentul. Legătura filială articulează o intersecţie între temporalitatea terestră şi dimensiunea eternităţii.

Motivul pentru care Birău cultivă estetic unele aspecte rurale poate fi înţeles în relaţie cu impactul negativ pe care l-a avut contactul său cu mediul urban: „La porţile oraşului sufletul meu/ copleşit de imagini împrăştia/ cârduri de ape/ tot mai albastre turnuri de gheaţă/ atingeau norii,/ mâna ta ca o dulce otravă/ izbucnea în crepuscul/ semnul unei batiste multicolore” (Semn cu batista). Oraşul, simbol al alienării şi al rupturii de natură, ca în situaţia lui Marin Sorescu, Octavian Goga sau Şt. O. Iosif, reprezintă o sursă de dezamăgire pentru poet, ceea ce îl determină să îşi îndrepte atenţia spre elementele tradiţionale, pe care le înalţă la statutul de valori artistice. În acest sens, poezia lui Birău capătă un rol conservator, de păstrare şi reestimare a unui trecut care riscă să fie pierdut, din cauza degradării şi a uitării, impuse de progresul implacabil al oraşului.

Simboluri salvate de la ruină prin actul literar, salcâmul, dealul, câmpul, pădurea şi biserica deţin un rol esenţial în poezia lui Gelu Birău. El reuşeşte să eternizeze aceste imagini, ancorându-le în pagină: „Caii nu aveau timp/ goana lor privea ca un singur punct/ semnul de legătură cu drumul/ niciun fel de asfalt/ niciun fel de barieră/ consecinţa unei înfloriri timpurii/ a salcâmului/ ci uneori un zgomot uscat/ răbufnea peste coamele lor împietrite/ ca nişte clopote ruginii” (Goana prin timp). În acest context, salcâmul, marcă a renaşterii şi a ciclicităţii naturii, devine emblema unei lumi pe cale de dispariţie, ameninţată de modernitate şi urbanizare.

Titlul Cântece esenţiale vizează esenţa firii, manifestată în momente de cumpănă sau de bucurie. În acest volum, frecventele trimiteri la propriul eu dezvăluie o tendinţă de însumare a micilor detalii din peisaj, o rutină care aminteşte de lirica lui Ion Pillat. La fel ca în opera acestuia, animaţia lumii înconjurătoare este redusă la o dimensiune liliputană, aproape imperceptibilă, pentru a putea fi captată şi transpusă în poezie sub forma unei scântei interioare („Desigur, nici nu credeam/ cum creşte fântâna, că eul/ plin de mirare mai poate atinge/ sufletul tău ca un clopot/ în mijlocul satului”, Altă consecinţă).

Ţinta finală a poetului este limpede: refugiul la sat, un spaţiu mitic şi vital, în care energia cuantică a lucrurilor, palpabilă şi pulsatorie, îl reconectează cu esenţialul vieţii. Această aspiraţie către lumea rurală nu reprezintă doar o evadare din realitatea modernă, ci o întoarcere la origini, unde sufletul îşi poate regăsi echilibrul. În această viziune, satul reflectă o continuitate a existenţei, unde fiecare element aparent minor – de la clopotul din mijlocul satului, până la creşterea fântânii – devine o metaforă a eternităţii în care poetul îşi găseşte rădăcinile.