Limbaje creatoare

Volumul Solomon Marcus şi limba perfectă (Editura Junimea, Iaşi, 2024) de Cassian Maria Spiridon se structurează în două secţiuni distincte: Arta şi ştiinţa lui Solomon Marcus şi Solomon Marcus şi limba perfectă.

În prima parte, autorul urmăreşte să scoată la lumină variatele aspecte ale operei lui Solomon Marcus, explorând vastitatea şi complexitatea contribuţiilor acestuia în multiple domenii. Solomon Marcus a lăsat o amprentă semnificativă nu doar în ştiinţele exacte, unde rigoarea şi precizia sunt esenţiale, dar şi în sfera umanistă, abordând cu aceeaşi minuţiozitate şi profunzime domenii precum poezia, filosofia şi lingvistica. Această polivalenţă a gândirii arată capacitatea lui de a conecta lumi aparent disparate şi de a construi o punte între matematică şi cultură, între logică şi artă.

Cassian Maria Spiridon consideră că interviul (acordat de Solomon Marcus în revista Convorbiri literare, în anul 2003) este o cheie pentru a desluşi gândirea interdis­ciplinară a lui Marcus, care reuneşte atât ştiinţa, cât şi arta într-o formă superioară de exprimare a umanităţii. Interviul relevă, astfel, aspecte esenţiale ale operei şi filosofiei lui Solomon Marcus: „Vorbind despre transcendenţă ca paradigmă universală, Solomon Marcus, în Convorbiri literare, atenţionează asupra nevoii de transcendenţă ce ne defineşte ca oameni şi, apelând la etimologia lui «trans» cu al său «dincolo», urmat de scand-o/ -um/ -ere/ a te sui, a te urca, a te căţăra, ne întoarce la copilărie şi la dorinţa permanentă a copilului de a se căţăra, de a urca – o ambiţie ce trebuie cultivată şi îndrumată. Solomon Marcus este un îndrumător, unul dintre puţinii cunoscători ai limbii perfecte”.

Volumul tratat de Cassian Maria Spiridon este Singurătatea matematicianului, în care interlocutorul său, Solomon Marcus, face o trimitere la poetul Rainer Maria Rilke şi la sfatul acestuia din Scrisori către un tânăr poet: „Limbajul matematic realizează de multe ori un proces de optimizare semiotică, asemănător celui poetic”. În acele epistole, Rilke îi sugerează tânărului aspirant la gloria literară să se cerceteze pe sine însuşi în mod profund, până „în adâncul inimii sale”. Cassian Maria Spiridon reliefează această paralelă între îndemnul lui Rilke şi viziunea lui Marcus asupra cercetării şi creaţiei ştiinţifice, evidenţiind solitudinea ca un element necesar în procesul de auto-descoperire, precum şi importanţa asumării unei responsabilităţi morale faţă de propriul act creator, fie el artistic sau ştiinţific: „Pano­ramând condiţia unei duble singurătăţi a matematicianului, una impusă de el ca autor, alta cea resimţită în viaţa socială, pledează întru necesitatea şi splendorile matematicii. Pariul educaţiei matematice se referă la faptul că modul de gândire pe care mizează această disciplină are o valoare universală, deci este folositor în orice altă disciplină şi în orice domeniu al vieţii”.

Limbajul matematic reprezintă, prin natura sa, un spaţiu privilegiat în care relaţiile anaforice se manifestă necontenit, oferind un cadru de coeziune şi continuitate conceptuală. În mod surprinzător, observă Solomon Marcus, un fenomen similar se regăseşte şi în poezie, acolo unde dimensiunea locală se află într-o permanentă solidaritate cu aceea globală. Totuşi, această solidaritate nu beneficiază de rigoarea precisă, aproape infailibilă, pe care limbajul matematic o impune prin claritatea sa intrinsecă. În poezie, legătura dintre local şi global este marcată de o ambiguitate profundă, deschisă unei multitudini de explicări.

Ambiguitatea acestei relaţii în poezie devine un motor al creativităţii şi permite cititorului să exploreze multiple niveluri de semnificaţie, iar textul poetic se transformă într-un câmp de semne deschise reinterpretării. De fapt, legătura dintre local şi global în lirică nu este doar ambiguă, ci şi esenţială, capabilă să îşi modifice înţelesurile în funcţie de contextul cultural, istoric sau emoţional al celui care citeşte.

În timp ce matematica aspiră spre un adevăr universal, inexorabil şi obiectiv, poezia se hrăneşte din polisemie şi subiectivitate, în care orice raport între local şi global poate oscila între o intuiţie personală sau o reflecţie colectivă. Mai mult, acest raport în lirică poate fi văzut şi ca o reflectare a condiţiei umane, în care individul se raportează constant la întreg, iar microcosmosul vieţii interioare reverberează în macrocosmosul lumii exterioare. De asemenea, relaţia dintre local şi global poate deveni o expresie a tensiunii dintre particular şi universal, dintre fragilitatea momentului şi perma­nenţa idealului, o dialectică limpede, care evocă nu doar interpretarea literară, ci şi un profund act de introspecţie.

Textualitatea, intertextualitatea şi hiper­textualitatea, concepte teoretizate de gânditori precum Jacques Derrida, Roland Barthes, Tzvetan Todorov, Julia Kristeva şi Mihail Bahtin, îşi găsesc, după cum afirmă academicianul Marcus, o prezenţă naturală în matematică („Înlăturaţi primele zece pagini dintr-o carte de matematică şi întreaga înţelegere a textului riscă să se destrame”), deoarece noţiunile fun­da­mentale expuse la început susţin şi explică dezvoltările ulterioare. Într-adevăr, textele matematice sunt caracterizate, mai mult decât orice alt tip de scriere, de fenomenele de depen­denţă la distanţă, unde fiecare secţiune se leagă intim de restul lucrării.

Acest fenomen de dependenţă la distanţă, specific matematicii, se manifestă însă şi în poezie, unde elementele locale – un vers, o imagi­ne – se leagă subtil de ansamblul textului şi contribuie la înţelegerea sensului global. Fiecare detaliu poartă o încărcătură aparte şi este indispensabil pentru arhitectura generală a operei, astfel încât omiterea unui fragment poate altera dramatic percepţia întregului. Aceasta este una dintre ideile remarcate de Cassian Maria Spiridon în expozeul iniţial.

Altă idee esenţială, pe care Cassian Maria Spiridon insistă, aceea de a recunoaşte matema­ticii capacitatea remarcabilă de a aprofunda structurile prozodice, precum şi tipologiile narativităţii şi geometria teatrală, îşi are punctul de plecare în volumul Poetica matematicii: „Solomon Marcus vede în Pius Servien un precursor al poeticii matematice, aserţiune argumentată prin apel la Estetica publicată în 1953 la Paris. Esenţială la autorul Esteticii este teoria sa asupra celor doi poli ai limbajului total: limbajul ştiinţific şi limbajul liric”.

Cu toate acestea, în ciuda acestor abilităţi analitice, matematica nu poate revendica o prerogativă de a facilita accesul la inefabilul poetic. Solomon Marcus argumentează că există o limită în care structura matematică poate contribui la înţelegerea artei, iar criteriile de evaluare a calităţii artistice a unui poem nu pot fi reduse la formule riguroase sau la analize structurale. Poezia, a cărei natură este subiectivă şi emoţională, transcende analizele logice, având o dimensiune inefabilă, care sfidează orice încercare de cuantificare sau clasificare. Astfel, Cassian Maria Spiridon evidenţiază o distincţie fundamentală între rigorile matema­ticii şi fluiditatea creativă a poeziei, pentru că fiecare domeniu deţine propriile sale regnuri de relevanţă şi de adnotare.

O idee inedită, formulată de Cassian Maria Spiridon în abordarea operei lui Solomon Marcus, este că „atât literatura, cât şi matema­tica sunt fiice ale miturilor, având de la acestea funcţia de simbolizare şi capacitatea de a se situa într-un univers de ficţiune care mediază relaţia cu lumea reală”. Acest unghi de vedere sugerează că ambele specialităţi irump din aceeaşi sursă mitologică, folosind simboluri şi naraţiuni pentru a construi sensuri semni­ficative şi pentru a examina realităţi complexe. Iniţial, literatura a fost cea care a preluat şi a dezvoltat aceste mituri, creând universuri ficţionale care reflectă şi reinter­pretează experienţele umane. Ulterior, matematica a adoptat alt aspect al miturilor, acela al transgresării a ceea ce astăzi numim logică tradiţională. Această transgresare se referă la capacitatea ambelor discipline de a depăşi limitele convenţionale ale gândirii şi de a oferi perspective inovatoare asupra realităţii.

Literatura şi matematica devin, în viziunea lui Cassian Maria Spiridon, două laturi ale aceleaşi monede, fiecare având rolul de a exprima complexitatea şi misterul lumii, chiar şi atunci când par, la prima vedere, să opereze pe baze diferite: „Axiomatic, poetica este studiul expresiilor poetice cu ajutorul celor ştiinţifice; adevăratul termen de referinţă în investigarea limbajului poetic nu este limbajul uzual, ci limbajul ştiinţific, deoarece figurile interesează, într-un text poetic, numai în măsura în care ele reprezintă conotaţii, iar gradul de conectivitate se apreciază în raport cu limbajul ştiinţific al lui Servien, despre care se poate arăta că este pur denotatuv”. Conexiunea între cele două ramuri invită la o reconsiderare a metodei în care abordăm atât arta, cât şi ştiinţa, punând în evidenţă natura lor interdependentă şi creativă.

În lucrarea Solomon Marcus şi limba perfectă, Cassian Maria Spiridon aduce un omagiu savantului Solomon Marcus şi, totodată, pune la dispoziţie un veritabil ghid intelectual, care invită cititorul să descopere o „limbă perfectă”, capabilă să treacă dincolo de limitele fiecărui domeniu în parte.