Întâiul număr al prestigioasei reviste Ramuri a fost tipărit la sfârşitul anului 1905. Se propuneau câteva obiective interesante, într-un Articol redacţional de forţă, intitulat Credinţele şi gândul nostru.

Primul subpunct vizează afectarea zădărniciei prin elaborarea unei reviste. Datoria aceasta de conştiinţă este fix a începutului de secol trecut, când în descendenţa ideilor iluministe, se popularizează mai mult rolul unei reviste de cultură ca mesajul ei de orientare ori de încadrare într-un curent: „Energiile intelectuale răsar, se dezvoltă şi caută să se manifeste în diferite chipuri. Ele însă au nevoie de cârmă, de acea călăuză înţeleaptă, care să le adune, să le cântărească, să le dea preţul cuvenit şi apoi să le îndrumeze pe calea bună şi cuminte. Altfel, fiind lăsate să rătăcească pe căi fără de rost, toată vigoarea lor se va istovi şi se va nimici într-o goană nebună, nelăsând în urma lor nici o roadă de folos”.

Subpunctul este lăudabil, dar etalează un complex pe care, totuşi, colaboratorii îl vor ignora. Complexul iniţiatorilor poate faţă de gazetarii mai experimentaţi din capitală, deductibil din afirmarea intenţiei majore, fără pretenţia de a produce şi literatură valoroasă în acelaşi timp, de a sprijini tinerii debutanţi, ca să nu-şi risipească elanul talentului (strict) în direcţii profesionale improprii literaturii, se reduce la acceptabil, mai ales pentru cei cu orgoliu regional, în continuarea enunţului, anume: îndeplinită prima condiţie, de existenţă a Ramurilor, finalitatea pozitivă va atesta rolul de simbioză între inspiraţie şi înţelepciune, al revistei. În sfârşit, este afectat aspectul de almanah persistând până aici, de la Curierul lui I. H. Rădulescu, prin fixarea unor rubrici permanente, cu obiectiv deprins din program.

Subordinaţia primei serii este numai faţă de conştiinţe pentru că nu se anticipează longevitatea mare a revistei. Faptul, deşi bun: instaurează oricum un standard la ai cărui parametri, mai mult de orientare, îşi va determina colaboratorii să-şi exercite vocaţia, este, totuşi, discutabil sub două aspecte: rolul decisiv îl deţine mentorul revistei, deci notă patriarhală; subordonarea faţă de ideologia sămănătoristă nu asigură şi viabilitatea criteriului estetic în care te exprimi.

Revista Sămănătorul, sursă de mândrie naţională, devine model în epocă datorită directoratului îndeplinit de G. Coşbuc şi Al. Vlahuţă. În studiul Mişcarea literară, Eugen Lovinescu a clarificat nuanţele: „Ardealul a avut norocul de a fi avut un poet bun, pe d. Coşbuc, care a cântat pe ţăran. Sub aparenţa celui mai obiectiv poet, d. Coşbuc e un poet subiectiv. Să admitem însă pentru a ocoli discuţia că d. Coşbuc cântă iubirea lor şi nu a lui. Aşadar, d. Coşbuc e un poet al iubirii ţărăneşti. Acest curent ţărănesc s-a prelungit şi la noi şi a dat neoţărănismul din România liberă. Dar neoţărănismul nostru e puţin cam doctrinar […]. Ţărănismul nostru e prea excesiv şi cam artificial – ca tot ceea ce vine dintr-o doctrină – şi are multe laturi prea puţin estetice“.

Norocul nu este general. Şi miza lui Dumitru Tomescu, semnatarul articolului-program, este eventualitatea singularităţii.

Dispoziţia afirmată de a sprijini talentele din zonă se converteşte în complex asumat faţă de „împăratul“ gândirii, Nicolae Iorga.

Lipseşte apelul la originalitate din cauza ideii reiterate ca tinerii, descrişi de asemenea într-o imagine sămănătoristă („Scopul nostru este de-a culege talentele tinere, neîncercate încă, şi semănând în sufletul lor dragoste neţărmuită pentru direcţia cea cuminte şi sănătoasă, să le dăm prilejul să-şi încerce aripile chiar în cuibul lor oltenesc“), să-şi dezvolte vocaţia scrisului numai în limitele unui curent, ale sămănătorismului. Revista, prin aceasta, nu-şi atestă ab initio capacitatea majoră de a reţine vreodată începutul în literatură al unui scriitor genial sau de a-i facilita colaborarea. Însă lucrul s-a întâmplat prin cooptarea lui Tudor Arghezi, de exemplu. Prin urmare, revista Ramuri şi-a depăşit previziunile direct proporţional cu dinamica viziunii, care tot mai mult a depins de personalitatea colaboratorilor, ceea ce făuritorii ei nu anticipaseră.

În acest prim articol-program al prestigioasei reviste, e o obsesie a luminii. Ca simbol al cunoaşterii şi al culturii în emanaţie permanentă, lumina trebuie captată prin cât mai multe ramuri. Arborele face legătura între pământ şi astral prin intermediul extins al ramurilor care uneori devin sediu relaxant pentru o pasăre aflată în cântec liric de izbândă.

Fondatorii revistei Ramuri au fost Dumitru Tomescu (1886 - 1945) şi C. Şaban Făgeţel (1884 - 1947).

Dumitru Tomescu a publicat un singur volum, Atitudini politice şi literare (1932).

C. Şaban Făgeţel a publicat volumele Credinţe literare (1913) şi Figuri discrete din lumea de altădată a Craiovei (1947).

Numele revistei a fost dat de un tânăr colaborator, Constantin G. Stoenescu. „Am cunoscut, deci, pe Constantin G. Stoenescu şi el s-a unit repede şi cu temeritatea gândului de a scoate o revistă – nota mai târziu C. Şaban Făgeţel. Cu el am adunat şi rânduit materialul, cu el am colindat tipografiile, cu el am încercat emoţiile poemului numiar, cu el am înfruntat obişnuitele vicii – şi trebuie să însemnăm aici un lucru pe care astăzi nu-l ştiu decât doi sau trei inşi: el a dat revistei numele de Ramuri“.