Elena Buznă publică la editura Ramuri (2013), romanul „S“, subintitulat „roman în trei părţi cu epilog”. Litera – titlu voalează un secret, în maniera Hortensiei Papadat-Bengescu. Domeniile preferate ale celebrei prozatoare din perioada monarhică erau sanatoriul, terenul de sport, salonul unde se schimbau păreri. În cazul Elenei Buznă, preferate sunt camerele de apartament obişnuit în care oamenii, cu o viaţă aparent lineară, dezvoltă subiecte plăcute spiritului cultivat, ca biserica sau psihanaliza. Nivelul discuţiilor concordă cu al pregătirii eroilor, unul superior.

Cartea de faţă se bazează pe tehnica jurnalului. Fiecare dintre secţiuni se deschide cu descrierea unei zile, fie de 11 noiembrie 2011, fie 20 septembrie 2012. Nostalgia după soarele de vară este atenuată de bucuria personajelor de a se apăra de aerul rece al toamnei târzii, refugiindu-se în apartamente cu vederi bune, către punctele atractive ale oraşului. Tema discuţiilor catalizează elemente din psihologie, dar mai ales, din religie. Calendarul ortodox este interpretat în funcţie de ceea ce până acum au trăit, în ziua respectivă, membrii aceleiaşi familii. Zilele de fast sfânt adună personajele într-un joc al aducerilor-aminte, ale unora despre altele: „Aşa de pildă, îşi amintea că E. E. E., cum i se spunea bunicii sale, pe care o chema Ecaterina – Eufrasia – Eufimia, spunea că fiecare din noi să-şi propună ca în Ziua Crucii, în 14 septembrie, Ziua Adevărului, zi în care nu este îngăduită minciuna, să stai de vorbă cu tine, cu inima şi mintea ta şi să n-ai curajul să rosteşti în singurătate, toate faptele tale, mai ales pe cele care nu te onorează şi să-ţi propui să nu le repeţi”.

Apelul la o formă de confesiune, cum este jurnalul, denotă ideea că faptele relatate oricum s-au întâmplat în realitate şi orice s-ar spune, au lăsat urme în sufletele unor persoane reale, prototipuri ale celor din roman. Eroii cărţii au o tentă de a sfida pe cei care nu dezbat chestiuni ca ale lor, cu alte cuvinte, pe cei care nu sunt în cercul lor. Ei au preocupări care îi diferenţiază de rest: îşi fierb cafeaua numai într-un ibric anume, de aramă, contemplă momentele zilei, din camere special proiectate, în direcţia răsăritului etc.. A-şi abandona pentru un timp condiţia la care au ajuns, datorită prestigiului familiei şi muncii lor într-un domeniu, constituie deja un risc, fiind expuse pierderilor de vreme şi discordiilor cu interlocutorii aparţinând unor niveluri inferioare de educaţie: „Şi uite aşa, cu telenovelele, s-au certat vecinele”. Compromisul se va produce tot la o treaptă banală de preocupări, acolo unde au început neînţelegerile, în bucătărie: „Şi dacă tot am divagat, hai să mai servim ceva. Ce-ai zice de clătite cu brânză dulce şi gem de afine. Le fac în câteva minute, am o tigaie cu ceramică, nu ai nevoie de ulei, doar o ştergi după fiecare clătită cu un şerveţel şi gata”. Reclamele tv., deducem şi din acest dialog, influenţează praxisul culinar. Lui Spiru, tatăl a doi băieţi, Dariei şi altora de teapa lor le trebuie încă un minut în plus de a se familiariza cu expansiunea agrestă a oraşului, a formelor de interacţiune umană pe care o presupune acesta. Un mijloc de a reuşi abaterea de la tensiunea prezentului este să se refugieze în trecut prin lecturi.

Intenţia, pe care o realizează, a Elenei Buznă este de a scoate la suprafaţă probleme religioase care determină oamenii la o viaţă a cumpătării într-o societate contorsionată ea însăşi de tensiunea apoteotică la care s-a ajuns, în principal din cauza scopului utilitarist al activităţilor. Bucurii mărunte, ca băutul ceaiului, devin ocazie bună de a rediscuta peisajul monahal al zonei. Se vorbeşte despre mănăstiri şi biserici. La Marcel Proust, devorarea prăjiturii e prilejul de a redescoperi stări asemănătoare celor din propria-i adolescenţă.

„S“ este mai mult ca un roman. Familiile sunt prezentate în perspectiva pasiunilor exercitate de membrii lor. Sunt aduse în atenţie activităţile unor personalităţi politice, precum I. Brătianu, ori literare, ca Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă, Alexandru Vlahuţă. Interferenţa domeniilor este specifică modernismului, dar, dincolo de procedeul amintit, intertextualitatea, dispoziţia Elenei Buznă de a vorbi enorm şi pe text: sunt transcrise şi interpretate, de exemplu, texte din creaţia eminesciană. Proiecţia personajelor, acum istorice, se restaurează dintr-un unghi dublu, antum şi postum, iar unul dintre atributele cărţii de faţă este reconstituirea culorii locale, specifice veacului al XIX-lea: „Dar Eminescu era «cetit» cu cea mai mare admiraţie, fiind alături cu cei de la Junimea din Iaşi care îl apreciau şi erau admiratori ai lui Eminescu, a cărui faimă o aduc cele patru Scrisori publicate în 1881 în Convorbiri Literare”; „şapte cotidiene care apăreau în anul 1877 au arătat valoarea presei româneşti”.

În concluzie, cartea „S“ de Elena Buznă, care scrie elaborat şi cu seriozitate, este interesantă, în principal, datorită profunzimii trăirilor şi dezbaterilor originale asupra unor trăsături morale, ca mândria, categorisită „păcat de moarte”, şi intuiţia feminină.