Ion R. Popa se dedică marilor teme, ca familia, ilustrate în literatura universală prin Familia Thibault, de R. M. du Gard, iar în literatura română, în special prin arhicunoscutul Moromeţii, de Marin Preda. Spre deosebire de protagoniştii acestor opere, care încearcă să se opună istoriei prin pasivitate şi interes pentru viaţa de cerc familial, adică transformărilor sociale impuse de regimuri totalitare, precum la noi, comunismul, personajele din cel mai recent roman al lui Ion R. Popa, Familia blestemată se lasă măcinate de ea, cu un fel de resemnare mioritică: dacă va fi să fie, asta e, dacă nu, merg mai departe. Deşi (se spune) specific românească, supunerea fără protest deosebit prinde personaje cu origine sârbească ori bosniacă: „Tot acolo, Bojan o cunoscuse pe una dintre ziliere, Sava, considerată de toţi sârboaică, deşi avea tată român şi mamă bosniacă”.

Destine individuale sunt determinate în mod tragic, de către autorităţi. Mostre ale unor asemenea intervenţii nefaste şi cauze ale unor suferinţe pe viaţă ni se prezintă de la început. În faţa nenorocirilor, care cu adevărat mişcă firea omului, indiferent de vârstă, Zoran, unul dintre personajele principale, are ceva din atitudinea gânditorului de la Hamangia: „Deprimat de pierderea fiului, nădejdea bătrâneţilor sale, Zoran s-a aşezat cu un lung oftat pe pragul căsuţei pe care o locuia încă de la confiscarea moşiei de către statul român, şi-a pus capul între mâini şi coatele pe genunchi şi s-a lăsat în voia gândurilor (…). Apoi, i-a apărut în faţa ochilor frumoasa gospodărie pe care o lăsase în sud de Dunăre, după ce Flora (fosta soţie, n. n.) îi fusese ucisă într-o încăierare dintre vlahi şi sârbi, pusă la cale de autorităţile locale sârbeşti în legătură cu Adunarea de la Alba Iulia, la care românii sud-dunăreni au fost împiedicaţi să ajungă”.

Conform titlului, care are o formă categorică, articulată, Familia blestemată, ne dăm seama că autorul mizează pe titlu şi vrea să dea lovitura, să provoace la citit un număr tot mai mare de persoane, vrea să treacă în CV, un best-seller. Desigur, ne întrebăm, ca orice om auzind despre o pacoste, care ar fi blestemul şi care este sursa lui.

Acţiunea, desfăşurată pe o suprafaţă majoră de timp, de la începutul secolului trecut până în zilele contemporane, are o coordonată spaţială predilectă, satul Stăneşti. Legătura cu oraşul, dintre care cel mai amintit este Orşova, se face prin intermediul învăţătorilor, al profesorilor care în devenirea lor profesională, trebuie să-şi ia învăţătura de la oraş. Şcoala, un mediu propice romancierului, la fel ca pentru prozatorul Nicolae Pârvulescu, este un spaţiu unde nu se învederează imparitate între sat şi urbe, lucrurile discutate având acelaşi nivel.

Cu o sinchiseală balzaciană pentru detaliu, de a se asigura pe sine, în primul rând, că locul a fost bine prins în descriere, Ion R. Popa nu se dă în lături de a avansa teme la modă oricând, în afara celei amintite mai sus, a familiei, însă rar dezbătute, precum: orfelinatul sau ferma. O temă nouă în literatura noastră de astăzi, dar familiară cărţilor semnate de autorul de faţă, este afacerea, ale cărei bune rezultate atenuează desigur din consecinţele unor blesteme afectând mai multe generaţii. Tema aceasta face o legătură cu atmosfera romanelor lui Camil Petrescu sau Anton Holban, cu momentele în care îndreptăţiţii la avere se pregătesc să desfacă, în faţa tuturor, testamente mult aşteptate şi mai ales controversate.

Peste un timp, când Mariusia şi Iolanda, personaje episodice în Familia blestemată, dar cu o misiune mai mare în menţinerea unităţii familiei ca apariţia lor în sine, s-au întâlnit la Curtea de Justiţie, Mariusia, îmbrăcată în doliu din cauza morţii soţului, primeşte cu mult calm, alături de condoleanţe, şi constatarea epigramatică: „Eşti cred o văduvă bogată…”. Încordarea din sânul uneia dintre familii se întrevede în răspunsul Mariusiei, femeie pe care o putem urî pentru că pare lacomă: „Nu cine ştie ce. Un restaurant într-un loc de agrement, în apropierea unei zone cu sonde de petrol, câteva zeci de acţiuni şi alte mărunţişuri. Ceea ce a fost mai important a lăsat fiicei din prima căsătorie şi ginerelui, singurii care pot dezvolta holdingul împreună cu asociaţii, în folosul tuturor moştenitorilor, dar şi al angajaţilor, că a murit cu gândul la ei”.

În impactul cu istoria, personajelor li se consfinţeşte caracterul; locul provenienţei lor beneficiază de o recenzie pedantă: „Orfelinatul de la Găvăjdeni funcţiona într-un fost conac, ce aparţinuse unui moşier, acum expropriat. Era înconjurat de plantaţii de vii şi pomi ce ocupau suprafeţe întinse pe dealul din spatele său, iar spre şosea, la poalele dealului, se întindeau fâneţe”.

Percepem, în descrieri, vocaţia romantică a romancierului, precum şi chinul de a şi-o împiedica în rest, din cauza ideii că tomul pe care-l dă publicului se cuvine să fie realist, credibil, din respect pentru cei care au suferit, în închisorile politice, torturi inimaginabile.

Ion R. Popa are ambiţia de a realiza şi reuşeşte un ciclu de consistenţă, proxim Comăneştenilor, în al căror destin să încapă evenimente istorice, prilej bun de revalorificare a istoriei relativ recente.