Cea mai recentă carte a poetului Marian Drăghici este o antologie apărută la editura Tracus Arte din Bucureşti, în 2013, cu ilustraţii de Mircia Dumitrescu. Titlul lumină, încet aminteşte de Va fi linişte, va fi seară, al lui Virgil Mazilescu.

Unele realităţi, indiferent de concreteţea şi dimensiunea lor, se epuizează în paralel cu arderea unei ţigări, în acelaşi timp, peste tot pe glob. Oricând faptul deşertăciunii egalizează totul. Aceasta este perspectiva pesimistă a poemului din fruntea volumului lumină, încet. Albert Camus îşi deschide romanul Străinul cu o pagină la perfect compus, referitoare la suferinţa pe care i-a produs-o moartea mamei. Marian Drăghici experimentează în vis condiţia însăşi de a fi mormânt al cuiva drag. La ipostaza aceasta se ajunge numai din grija exagerată şi îndreptăţită, în acelaşi timp, pentru cel dispărut, de a-i fi bine şi acolo unde ajunge. Nevoia de a regăsi în cititor o entitate care să-i înţeleagă pe deplin suferinţa se întrevede în datarea tragediilor, ca în jurnal, care nu l-au ocolit în viaţă: „Suntem, în 5 noiembrie 1993 înspre seară, (…).// Ajuns acasă frânt, incapabil de altceva decât să dorm,/ m-am întins în camera copiilor pe patul nedesfăcut./ ?i iată, s-a întâmplat să visez” (Într-un alt timp, într-o altă vârstă poetică). Vârsta lui poetică de acum îl ajută pe autor să lase loc realităţii domestice să parvină, ca în poezia de senectute a lui Arghezi, domeniului livresc.

Despre arta poetică, 1983 este poemul în care de fapt se recapitulează, prin forţa de sugestie a metaforelor, temele şi motivele inedite ale generaţiei optzeciste. Dacă până atunci, lumina era prezentată, şi prin acest exemplu înţelegem orice alt simbol, în plenitudinea strălucirii, ca prezenţa ei să impresioneze şi poetul să fie sigur că va fi convins de intenţia lui pe toată lumea, în 1983, lucrurile în literatură se schimbă. Poeţii optzecişti se bazează pe sugestie. Li se pare suficient să prezinte, dintr-un întreg, partea însoţită de câmpul pe care i-l conferă iluminatul din spate, asupra căreia nimeni nu s-ar fi gândit să se oprească sau că în raza ei de lumină ar fi ceva de văzut: „lumină, cât ai aprinde/ un pai pe ape.// anume, să se vadă păşind/ bâtlanul purpuriu/ în raza demenţei”. Ecoul unui asemenea demers artistic, de explorare, dintr-un spectru, a unei nuanţe, dar şi al unei facturi psihologice experimentate într-un mediu rugos de mentalitate comunistă, a presupus rezistenţă din partea celor implicaţi în respectivul curent literar: „când am spus vorba asta/ spărgeam nuca în dinţi”. La fel ca barbarul „care-şi strigă harul în zori” şi iubeşte „când minuscula lui lume interioară/ explodează în mii de sori”, lirica optzecistă s-a dezvoltat din puţinele motive de fericire avute în viaţa de zi cu zi. Despre arta poetică, 1983 poate fi privit ca un poem al destinului propriu, al delimitării faţă de prerogativele efemere ale oricărei mişcări culturale sau, în mod paradoxal, ca un semn al fidelităţii pentru arta debordantă şi inovatoare optzecistă, din care, supusă atât de mult experimentelor, a mai rămas doar expresia ei senină: „şi ea zâmbind din fereastră/ după ce i-au smuls/ mâinile,/ inima,/ părul”.

Marian Drăghici supune atenţiei teme menite să explice fiinţa umană. Titlurile contrariante au tâlc moral. Bufniţa simbolizează înţelepciunea. Omul cu faţa întoarsă din bufniţă în zi cu soare este înţeleptul care ştie să fie senin în momente grele; dublu portret cu mustăţi de motan faustic reprezintă o definiţie a excentricului Dali, iar un sentiment verde iarna, a dorului de primăvară; fostei mele vieţi, prin bunăvoinţă este prilejul incursiunii în trecut, al dramatizării şi al invenţiei artistice. Şi în poemele cu subiecte cinematografice, poetul se insinuează pe sine ca personaj şi privirea pe care el o aruncă oamenilor şi lucrurilor din jur este grijulie.

Cu această carte, a cărei complexitate rezidă în suita de idei şi în valorile subliniate, familiale şi religioase, Marian Drăghici se adresează unui public divers care va şti să se bucure de citirea ei.