Sala de expoziţie poate fi un zid, un trotuar, un afiş

Mirela Giodea: Domnule Dan Perjovschi, ne reîntâlnim, iată, la Craiova, la un an după prima prezenţă a dumneavoastră aici, atunci a fost Free Style, de această dată încă un zid, faţada Clubului Electro Putere, a căpătat marca Dan Perjovschi. Care este povestea pe care aţi spus-o de astă dată, cât din ea este timp şi loc specific, cât global?

Dan Perjovschi: E un pic mai complex, atunci am fost şi am prezentat o conferinţă, de data asta sunt împreună cu soţia mea, cu Lia Perjovschi, ne-am împărţit spaţiile, ea e înăuntru, eu sunt în exterior, amândoi lucrăm cu zid, ea aplică nişte elemente pe zid, eu lucrez direct pe zid. Desenul meu are de-a face cu spaţiul public, de aceea este în afară, e desen care vine din presă, circulă, mai puţin muzeal, să spunem.

E o posibilitate pe care nu o găseşti foarte des, de a arăta că sala de expoziţie poate fi un zid, un trotuar, un afiş, nu mai sunt patru ziduri şi un acoperiş, poate fi partea spre oraş, nu partea spre instituţie. De obicei arta e ascunsă în muzeu, lumea nu se duce, zice că e plictisitoare, că nu o înţelege, ori aici e invers, e pusă în afară. Pe vremuri nu erau decât frescele comuniste cu clasa muncitoare, acum s-au mai schimbat lucrurile în sensul în care oraşul contemporan are alt fel de limbă şi noi vrem să ne amestecăm în limba asta, să vorbim şi noi, de ce să vorbească doar reclamele la pampers-i? Mai vorbim şi noi, mai avem lucruri de spus. Cam asta-i ideea şi e foarte greu să găsim o suprafaţă din asta deschisă, oraşele noastre nu mai sunt libere, sunt ocupate de reclame, fiecare centimetru costă. Într-un fel, în proiectul acesta luăm înapoi o parte din oraş.

Pentru mine e foarte interesant că s-a făcut lucrul acesta aici, la Craiova. În România, când ai proiecte de făcut, de obicei nu se poate. Uite că aici s-a putut şi e un act foarte curajos din partea Clubului Electro Putere Craiova, pentru că nu e ceva ortodox toată povestea asta, e un pic sărită de pe fix, ceea ce e în regulă, să spunem. Sunt desene pe care eu le fac în lume, le-am rulat pe diverşi pereţi din lumea asta şi câteva care au de-a face cu Craiova sau chiar cu Clubul Electro Putere Craiova, cu clasa muncitoare, idei de genul acesta care ţin de istoria acestui spaţiu. Dar pentru că nu sunt in interior, ci sunt în exterior, am încercat să am desene care au de-a face cu lucruri nu aşa de particularizate, chiar dacă vorbesc de fotbal, nu vorbesc de fotbalul de aici, ci de fotbal în general, când vorbesc de carul cu boi, vorbesc de o tradiţie care nu-i neapărat de aici ş.a.m.d. Adică am căutat să adaptez totul la un limbaj care vorbeşte şi pentru bunica şi pentru nepotul care trec pe aici. Discursul în spaţiul public e un pic mai complex, cam astea sunt sursele de aici, sunt o serie de desene pe care le tot refac pe ziduri, şi altele care s-au formulat cu ocazia acestui proiect.

M.G.: E a doua oară când veniţi la Craiova, şi vreau să vă întreb cum percepeţi oraşul Craiova din punct de vedere artistic, pentru că mie mi se pare un spaţiu care funcţionează cumva cu doua scene paralele, una este această platforma CEP, conectată la arta care se practica în lume, iar alta este scena oficială să-i spunem, dar probabil lucrurile de genul acesta se intâmplă peste tot în România.

D.P.: Peste tot şi-n lume se întâmplă la fel, sunt nu numai una sau două, sunt chiar mai multe scene. Să ştii că ceea ce oamenii înţeleg ca estetică atunci când îşi fac un restaurant e diferit, uită-te ce lucrări se pun în spaţiul public, sunt mai multe etaje, până la urmă asta-i viaţa contemporană. Aparţii de care etaj vrei, sau de care poţi, sau de care-ţi place până la urmă. Ei, la Club Electro Putere aparţin artei contemporane, au legături la nivel internaţional, Clubul are acum proiect la Bienala de la Veneţia unde prezintă scena de artă contemporană din întrega Românie, ceea ce părea imposibil acum câţiva ani.

M-aţi întrebat de Craiova, ca orice oraş românesc nu are nici o treabă cu arta, n-o interesează deloc. Primăriile n-au nici o treabă cu arta, nu se întreabă nimeni unde trăiesc artiştii, cum produc, nu există finanţare, nu există granturi, nu există proiecte de grup…

M.G.: Eventual ne lăudăm cu ei în anumite momente…

D.P.: Nu există nimic, absolut nimic, punct. Şi nimeni nu are nici măcar o tresărire de conştiinţă, nici măcar nu-şi pun problema să existe, dar asta e la nivel naţional. Eu spun din zona mea de artă, e un fapt evident, dacă administraţiile româneşti naţionale şi locale nu vor finanţa cultura şi nu vor înţelege că este un element absolut indispensabil, se va usca precum iarba, oamenii nu stau aici, se vor căra unde există resurse, ca asistentele medicale, şi o să ne facem singuri perfuzii, aşa o să fie şi cu arta, o să-ţi faci singur, că n-o să mai fie cine, că se cară toţi…

M.G.: Dar lumea astăzi are sentimentul că arta, cultura, în general, nu mai foloseşte la nimic, n-avem nevoie de ea…

D. P. :Trebuie să dau o veste proastă poporului român, că în afară de formaţia de spadă, care a luat medalii de aur, numai cultura mai poartă un nume cât de cât onorabil al acestei ţări, nici merele nu se mai vând bine. Trebuie să avem un pic de grijă, căci sunt lucruri la care, absolut din întâmplare şi din talent nativ, ne pricepem. Trebuie să avem grijă de ele, că altfel, peste 10 ani nu ai generaţia care să meargă mai departe.

Noi nu avem ca artişti nici o susţinere locală, nicăieri. În schimb, avem în acest moment o susţinere naţională pentru exterior, suntem exportabili, suntem buni la export, căci vorbim o limbă care e aceeaşi la New York, la Paris, oriunde, şi o vorbim bine, că de aceea ne invită acolo. Suntem exportabili fără puterea de a produce intern, e aproape schizofrenic. Mie îmi pare rău că se întâmplă aşa, eu vin din oraşul Sibiu, sunt născut acolo şi locuiesc acolo o parte din an, oraş care a fost capitală culturală europeană, şi am văzut ce bine a afectat un oraş platforma aceasta culturală, ce mult s-a schimbat în bine un oraş atunci când în cultură, nu numai în artele vizuale, teatru, muzică, se investeşte, şi se investesc bani şi seriozitate, şi atunci oraşul devine un oraş cu adevărat.

M.G.: Vreau să vă propun o incursiune în biografia dumneavoastră artistică, din perspectiva ideii de libertate a artistului, ideee pe care o invocaţi mereu. Spuneaţi într-un interviu că, văzându-vă nişte desene făcute la cinci ani, aţi constatat cât de talentat eraţi şi atunci…

D.P.: Eram bun, eram bun, la cinci ani eram foarte bun, la doisprezece nu mai eram…

M.G.: …apoi a intervenit şcoala, cu diversele ei trepte de instruire, liceu de artă, academia de arte, care v-au dus pe un drum conformist, de abia de aici încolo a început cucerirea libertăţii. Este normal să se întample aşa? S-a întâmplat aşa doar pentru că în acei ani era o lipsa acută de informaţie la zi, sau povestea se repetă şi astăzi?

D.P.: Să ştii că se repetă peste tot în lume, şi la New York se repetă, deci copilul newyork-ez când e mic desenează genial, pe urmă se duce la şcoală şi începe să imite desenele animate de la televizor, sau revistele de modă, sau modelele care i se dau pe mass media, deci nu mai are propria lui creaţie, ci devine un imitator. Asta-i problema şi în România, noi toţi avem un limbaj vizual instinctiv, vine cu noi, ne naştem cu el. Noi toţi, fiind copii, am mâzgălit pe hârtii, limbajul acela se pierde şi intuiţia sau nu ştiu cum să-i spun, se pierde în momentul cînd se încearcă regularizarea ei şi ţi se spune aşa se face o casă, aşa se face un fluture, aşa se face nu ştiu ce… Atunci totul devine foarte banal, aşa am păţit şi eu. Am făcut o şcoală generală de artă, pe urmă un liceu de artă, la nivelul României de atunci erau nişte chestii interesante pentru că erau un pic mai tolerante decât restul şcolilor, nu ne-au asasinat cu materii inutile, am ratat învăţământul politic, nu ne-au dus să smulgem cartofi, că ne beleam mâinile, deci am avut un avantaj pe zona asta. Dar tot a fost un conformism, şi ni s-au băgat nişte reguli în cap care nu sunt valabile, sau cel puţin pentru arta pe care eu o practic şi o susţin nu sunt valabile, pentru alt tip de artă poate sunt, pentru mine nu.

Am fost de curând la Lausanne, unde există Muzeul Artei Brute. Ce este asta? Un artist foarte important, Jean Dubuffet, a fost foarte sensibil la arta celorlaţi (bolnavi psihic, oameni care nu sunt instruiţi şamd), a recunoscut acolo o creativitate şi o expresie fenomenale, a început să colecţioneze, a inventat termenul acesta artă brută şi acum există un muzeu. În muzeul acesta găseşti arta oamenilor care nu sunt instruiţi sau care fac ceva ce noi privim ca artă, ei nu, şi îl fac cu o putere şi cu o cerbicie fenomenale, unii construiesc munţi, sunt nişte lucruri fenomenale făcute de oameni din toată lumea.

Deci există o creativitate care e în afara şcolii, eu am fost interesat de ea, mi s-a părut mult mai adevărată, şi atunci, după toate studiile pe care le-am făcut, am încercat să recuperez un fel de vorbă din asta, mai simplă, şi mai plină de conţinut, fără şmecherii de compoziţie şi fără toate regulile care mie nu mi-au folosit - altor artişti poate le folosesc - şi atunci am început progresiv să uit tot ce am învăţat şi să mă reîntorc la un stagiu cand eram mic. Tanti mi-a păstrat un desen făcut cu pixul de când eram încă în primul an la grădiniţă - e o corabie - şi e foarte expresiv. Eu nu am mai avut expresivitatea aceea decât poate când am început să fac nişte proiecte din astea în care eram total relaxat, dar n-am avut-o nici în liceu, nici în facultate, nici când eram mare artist. Aceasta era o lecţie pentru mine, eu sunt interesat de ea, altă lume poate nu, fiecare îşi regăseşte limba sau se recunoaşte altfel. Cam asta e istoria…

Aş vrea să se vadă că desenele acestea făcute aici nu sunt aşa de simple, vin eu şi mă caţăr pe-o macara şi încep să dau cu spay-ul. Desenele astea sunt lucrate în timp. Eu n-am făcut întâmplător un desen cu Brâncuşi aici - bungee jumping -, ne căutăm alt infinit acum. El, care este icoana artelor româneşti, a redus, a făcut o sinteză, a tăiat toate elementele inutile şi a mers într-o esenţă, în ceea ce e aproape conceptul ideii de sculptură. Şi eu, în desenul pe care-l fac, vreau acelaşi lucru, vreau să elimin toate detaliile, să ajung la o sinteză a imaginii. Lumea care vine şi se uită are senzaţia că poate face aşa ceva, ceea ce e aproape adevărat, ceea ce-i mai greu de obţinut e felul în care vezi ceva, cum citeşti, cum transferi vizual ceva, o istorie, o filozofie, o întâmplare, o politică, asta-i mai dificil. Eu am douăzeci de ani de experienţă şi am avut un fel de practică zilnică sau săptămânală, din cauză că am lucrat în presă şi a trebuit să reflectez evenimente reale şi să le bag în desen. De asta mie mi-e simplu acum. Dar până şi acestea care sunt aşa simple, sunt foarte lucrate, sunt diverse forme intermediare, nu sunt mulţumit, revin pe ele. De aceea am spus Free Style, caut să n-am aşa o formă strânsă, ci să pot să-mi permit lucruri…

M.G.: Făceaţi prima dată un proiect de genul acesta în 1999, la Bienala de la Veneţia...

D.P. :Mai devreme, dar să zicem că acolo a fost cel mai vizibil..

M.G.: Cât de dificil a fost să vă păstraţi această libertate de gândire, de expresie, rezistând presiunilor pieţei, banilor, modelor?

D.P. :Adevărul e că am avut un soi de noroc, pe vremea aceea nu exista nici o piaţă în România, eu eram liber de piaţă, nu exista nici un fel de colecţionar, eu am venit dintr-un mediu care nu avea competiţia pieţei. Eu am avut norocul că am intrat pe scena internaţională prin instituţii, nu prin galerii, am lucrat cu muzee, cu instituţii care nu pun presiune financiară pe tine, eu nu trebuia să produc ceva care se vinde, ci un proiect bun, şi atunci am fost relaxat. Până şi la Veneţia, eu nu trebuia să vând acea lucrare, aceea era o lucrare pentru expus, calitatea ei era în ea însăşi, nu în valoarea ei de piaţă. De aceea eu lucrez în primul rând cu instituţii – mai lucrez şi cu galerii, dar într-un plan secundar – cum e şi Club Electro Putere, cu asociaţii de artisti din Germania, care sunt nişte instituţii asociative care ţin de puterea locală ş.a.m.d.

M.G: Spuneaţi că vă definiţi ca artist, şi înţelegeţi prin artist o conştiinţă a vremii sale, un om care observă critic, pune întrebări, îi provoacă şi pe alţii să-şi pună întrebări...

D.P.: Sunt mai multe definiţii ale artistului, fiecare şi-o găseşte pe a lui, sunt oameni care nu pot să iasă în public, dacă ies, leşină, pentru că au o sensibilitate enormă, se protejează, stau închişi, e şi aceea o poveste. Eu sunt alt soi de artist, mai activist, ceea ce fac acum cu tine, cu televiziunea, e parte din asta, căci întotdeauna proiectele mele au o parte în care vorbesc. Dar nu toată lumea e aşa, şi nu trebuie judecaţi toţi după aceeaşi măsură, mie îmi place comunicarea, activismul, mie arta mi se pare un teritoriu fantastic, liber, unde chiar găseşti o motivaţie să trăieşti. De aceea am scris pe acest zid că murim de plictiseală, căci toată lumea zice că nu mai are chef, toţi se plâng ce greu o duc, dar părinţii mei au trecut prin două războaie mondiale, şi cei de acum nu mai au bani de ţigări şi zic că o duc prost. Lumea ar trebui să se trezească din povestea asta şi să vadă cu adevărat ce se întâmplă.

Deci eu găsesc în artă partea asta care e foarte bogată, foarte interesantă, şi eu vreau să comunic povestea asta.

M.G.: O altă componentă în imaginea artistului este consecvenţa acestuia cu opera sa în viaţa de zi cu zi, Pentru că sunt unii care-şi împart cumva existenţa, dimineaţa fac un job, iar după amiaza sunt artişti..

D. P. :E adevărat, dar n-ai ce să faci pentru că în viaţa reală nu toată lumea îşi poate permite să fie sută la sută artist, pentru că nu ai cum, trebuie să trăieşti din ceva. Eu am primit nişte lecţii foarte bune în Occident. Am avut un curator olandez, care înainte de fi curatorul meu, servea într-un bar, adică, pentru o perioadă de timp n-a avut bani şi a servit într-o crâşmă. Am făcut expoziţia asta, el era un tip foarte interesant, şi zicea – măi, dacă nu merge cu curatoria, căci acum se taie bugete, eu mă duc înapoi în bar – n-avea nici o problemă. Şi mi-a plăcut asta, pentru că în momentul acela, dacă scapi de presiunea asta, ştii că trebuie să faci un job, îţi câştigi viaţa de zi cu zi, îţi eliberezi cât de mult timp şi gândire poţi, ca să faci ceea ce-ţi place. Ideal ar fi să faci ceea ce-ţi place tot timpul, dar nu există lume ideală. Trebuie să te adaptezi. Eu cred că la un moment dat, dacă te simţi puternic, trebuie să rişti, trebuie să zici- eu sunt ăsta, mă duc şi fac asta tot timpul - şi rişti să vezi dacă poţi rezista. Sunt oameni care vor să fie mai seif, să aibă o siguranţă şi atunci vor avea un serviciu şi vor face după amiaza sau în week-end artă. Şi asta e valabil, fiecare cum poate…Eu am avut un noroc chior că am ajuns în presă şi am desenat ce se vede aici, deci eu am trăit din desene tot timpul, am făcut afişe, coperte de cărţi, tot timpul am trăit din ceea ce făceam ca artist.

M.G.: Problema mi se pare că vine în momentul în care la job-ul pe care îl faci, mergi cumva împotriva convingerilor tale ca artist...

D.P.: Nu pot să fac filozofie, căci nu am fost în locul acestor oameni, şi nu pot să trag eu concluzii pentru ei, dar cred că e mai bine să ai un serviciu total opus, decât ceva care e pe aproape, dar care nu e exact ce trebuie, e foarte frustrant cred, dar sunt soluţii, dacă lumea ar fi un pic mai relaxată… Toată lumea, şi cea de aici, dar şi contextul internaţional, înţelege arta foarte restrictiv. Poţi să faci artă sau să numeşti artă foarte multe lucruri, cum faci tu televiziune, nu toată lumea trebuie să dea cu carioca, unii mai trebuie să şi înregistreze, adică sfera e mult mai largă, şi dacă vezi lucrurile mai larg, te poţi relaxa. Ierarhiile nu rezistă, cine-i marele artist azi, s-ar putea ca mâine să nu mai fie, trebuie să fii consecvent cu tine şi să stai pe ceea ce ai de făcut. E o lume foarte complexă astăzi, deschisă, nu mai sunt graniţe. Trebuie să ştii ceea ce se întâmplă în lume şi să vezi unde-i locul tău, nu poţi să apari aşa pur şi simplu, te-ai paraşutat tu în România, ai uitat că există o istorie a artei contemporane, nu, trebuie să stii ce e în lume, şi să-ţi găseşti locul tău, vocea ta . Nu-i ceva uşor, dar nu e nici aşa de greu.

M.G.: Deşi aveţi o expresie extrem de personală, şi destul de singulară, nu sunteţi un artist marginal, sunteţ în centru, pe marile scene artistice ale lumii. Cu toate acestea, scena românească, lumea românească, in lipsa ei de profesionalism, de conectare la ierarhii şi valori universale, aş spune că încă vă respinge. Oricât de mare artist aţi fi dumneavoastră, dacă nu respectaţi sistemul, acesta vă respinge. Cum vă împăcaţi cu situaţia aceasta?

D.P. : Nu, este vorba despre o parte din sistemul acesta, şi este exact partea care nu mă interesează. Lucrurile s-au aranjat foarte bine, în acelaşi timp eu am fost promovat, am avut parteneriate foarte bune cu ICR, care este o instituţie a statului român, deci am folosit taxele tale…

M.G.: Mă bucur că au fost folosite pentru asta…

D.P.: Le-am folosit, dar eu ştiu asta şi am responsabilitatea acestei poveşti. Am fost foarte relaxat căci - şi spun fără falsă modestie – eu am contacte mai bune decât ICR, ca artist, şi atunci eram în postura de a le face eu lor contacte prin proiectul respectiv, nu ei mă trimiteau, ci eu îi asociam pe ei. ICR este o instituţie care promovează arta contemporană şi o face destul de bine, deci nu pot să spun că am fost neglijat din punctul acesta de vedere. Acum, în interiorul României, bineînţeles că băieţii care predau artă în ţara asta, UAP-ul ….

M.G.: Eu am o problemă cu distanţa asta între sistemul de învăţământ superior şi arta care se face astăzi …

D.P.: Eu nu mai am timp acum să-ţi explic că asta-i artă, asta nu e artă, e o lume liberă, du-te şi citeşte cărţi şi lasă-mă-n pace…Dar îţi spun sincer, mie condiţia mea în România îmi place foarte tare, pe mine nu mă bat la cap tot felul de papagali, că nu le place de mine, excelent. Eu am relaţii cu oameni care sunt chiar interesanţi, restul să-şi vadă de treaba lor. Chiar îmi convine condiţia asta în care eşti cunoscut-necunoscut, că te lasă lumea în pace, că altfel, toţi au nevoie de tine tot timpul, să te folosească. Deci îmi convine, nu mă plâng deloc , sunt chiar un norocos al soartei, o duc foarte bine în sensul acesta… Că s-au întâmplat tot felul de accidente – dar câte nu se întâmplă – structuri ale învăţământului de artă românesc, sau instituţii ale statului, sau curatori, sau directori nu pot recunoaşte anumite lucruri, e treaba lor, eu sunt un om liber, dacă muzeul de aici are o problemă, mai sunt o sută de mii de muzee pe toată planeta. Eu nu mai depind de muzeul acesta, de directorul, de criticul de aici, nu mai depind de nici un om şi de nici o instituţie din ţara asta. Îmi văd de treabă, iar colaborarea mea cu ce există aici este cu partea cu care mă pot identifica.

M.G.: Remarcaţi faptul că scena artei mondiale este una mai degrabă de stânga, pe când la noi, este mai greu de acceptat acest lucru, dată fiind perioada comunismului, care a lăsat nenumărate sechele.

D.P.: Ceea ce ţine de cultură şi de reflecţia umană e o critică a societăţii de acum, o critică a capitalismului, că doar nu o să critice comunismul care nu mai e. E mai dinspre stânga, în anumite zone, în alte zone e numai pentru elite şi numai pentru bogaţi, se vehiculează nişte sume de bani la care 5%, sau 2% de pe planeta asta au acces, deci e în acelaşi timp şi elitistă şi de stânga. Există o parte care luptă, care crede şi la care m-am asociat şi eu, pentru că sunt atâtea nefericiri şi atâtea probleme pe planeta asta încât a discuta preţul unor lucrări mi se pare ridicol. În România e altă problemă, toată inteligenţa din România e la dreapta – era firesc după comunism – şi are credinţe care ţin de o dezvoltare politică şi economică de dreapta, au tot dreptul. Aici câteodată pare extrem de deplasat dacă eşti la stânga şi de extremă stânga, ceea ce se întâmplă, mai ales cu tinerii, dar şi ei au dreptate, şi asta se întâmplă la nivel mondial.

Uitaţi-vă la povestea asta numită Indignados, sunt oameni care ocupă pieţe şi pe care toată lumea îi acuză că-s de stânga, că sunt comunişti, că sunt plătiţi de Soros, dar toată lumea uită şi nu-i în stare să vadă că-i o mişcare pacifistă care nu vrea violenţă, care nu vine cu cocktail-uri Molotov să-ţi tragă-n cap – deşi ai merita – şi care îţi atrage atenţia că un sistem care a produs bogăţie, a dat chix, are probleme, e un sistem economic şi financiar bancar care a făcut excese şi care nu vrea să le plătească. Oamenii aceştia vin şi îţi atrag atenţia, Wall Street e de vină, aţi uitat că e de vină, i-aţi iertat, i-aţi scos din rahat cu banii voştri, i-aţi plătit, şi acum iarăşi îşi iau băieţii bonus-urile.

Deci e o mişcare foarte interesantă care din România se vede de stânga puternic, probabil că e, dar eu aş fi foarte atent la ea, orice fel de administraţie politică din lumea asta trebuie să fie atentă când o masă de tineri e nemulţumită, căci e clar că ceva nu funcţionează. Pe mine chiar m-a amuzat, căci România a avut fenomenul Piaţa Universităţii, cu oameni nemulţumiţi, care au ocupat o piaţă în Bucureşti, era pe dreapta de data aia, era anticomunistă, dar la fel, era o nemulţumire profundă, societatea nu a ascultat, a eradicat-o cu mineri şi a ieşit prost, că s-a împărţit România în două de atunci, şi aşa a rămas. Stânga, dreapta, e un pic mai complex decât pare şi ambele variante au dreptatea lor şi trebuie ascultate toate vocile.

M.G.: Ceea ce aţi desenat aici se va şterge după o perioadă. Aceasta este dorinţa dumneavoastră, aşa se întâmplă de obicei cu lucrările de genul acesta. De ce?

D.P.: Atunci sunt liber să fac tot felul de chestii dacă ştiu că se duc, gândeşte-te că dacă aş avea convingerea că ce fac rămâne pentru o sută de ani, atunci mi-ar tremura spray-ul…aşa sunt liber să fac tot felul de prostii…

M.G.: Alţii-şi doresc ca lucrările lor să fie pentru eternitate…

D.P. :Treaba lor, eternitatea se termină mâine, în 2012 se termină, nu? M-ai întrebat de libertate, eu când zic asta nu vorbesc prostii şi nici nu folosesc cuvinte mari. De asta eu sunt liber acum să fac greşeli sau să articulez ceva poate excesiv, căci nu va sta forever, se va şterge şi pot să revin şi să fac mai bine. Teoretic, mi-ar plăcea ca locul acesta să fie un loc unde să vină un alt artist să facă un statement, să poată fi un fel de pânză, un ecran pentru oraş, care să găzduiască mai multe proiecte. În esenţă, tot ce fac se pictează sau se distruge, spectacolul se duce, show-ul trece…