Unde fugim acasã, nene Iancule?

„Viaţa e un spital”, spunea în al său Spleen de Paris Charles Baudelaire, „în care fiecare bolnav e stăpânit de râvna de a-şi schimba patul. Unul vrea să se canonească în faţa sobei, altul crede că s-ar vindeca alături de fereastră. Mi se pare că întotdeauna m-aş simţi bine acolo unde nu sunt şi acest subiect al mutatului ( s. n.) e unul pe care necontenit îl discut cu sufletul meu”1. De aici încolo însă demersul ce vi-l propunem, privind toposul locuirii la Caragiale, cel din Momente şi schiţe, şi nu numai, se desparte de autorul lui Le voyage, de acel peremptoriu „oriunde, dar nu în această lume”, printr-un decis contrariu: „oriunde, dar numai în această lume”.

În prefaţa la o remarcabilă ediţie a Momentelor şi schiţelor, care, respectând sumarul ediţiilor princeps, urmăreşte să restituie unitatea de atitudine specifică volumelor de autor, ediţie intitulată semnificativ Temă cu variaţiuni2, Ion Vartic ne propune o interpretare ontologic-existenţială, prin prisma lui Heidegger, a tipologiei personajelor caragialiene, plecând de la figura reprezentativă a lui Mitică, „fiinţa-în-lume prin excelenţă, putând fi oricine şi nimeni totodată, un fel de epură a tipicităţii împinsă până la indistincţie”, de unde şi convenţionalitatea numelor eroilor din lumea Momentelor şi schiţelor, adesea interşanjabile, precum George Marinescu şi Marin Georgescu din De închiriat, „proprietarii unor case gemene peste putinţă de deosebit, dacă una n-ar purta numărul 7 simplu şi cealaltă 7-bis”3. Astfel, toate distincţiile dintre personaje se şterg, aşa că putem fi cu toţii la fel, fără identitate reală şi unică, putem fi şi viceversa a ceea ce suntem (ca procedeu şi simbol, observă Ion Vartic, adverbul apare cu insistenţă în toată opera caragialiană). Personajele trăiesc unele cu altele de-a valma, precum în tabla de materii a Moşilor, fără să aibă un eu independent, după cum nici un acasă al lor, acel spaţiu interior, privat, ca o a doua epidermă, a locuirii, ce le-ar releva fiinţa intimă, ascunsă în spatele a ceea ce Jung numea persona, adică masca lor publică ce-i defineşte a nu fi altceva decât ceea ce sunt în ochii altora.

Traiectoriile lui Lache, Mache, Anghelache etc. se înscriu strict pe orbitele unei ontologii a existenţei publice4. S-ar putea vorbi de o agoralatrie a personajelor lui Caragiale, singura lor „angoasă existenţială” fiind aceea de a se găsi, la un moment dat, singuri, în pană locuţionară. Figura lui Mache, ce aşteaptă impacientat la cafenea un companion de conversaţie care nu vine, e simptomatică. La fel, cea a lui Anghelache, om aparent în toată firea, fiinţă scindată însă, cum observa Călinescu, locuind cu mama lui, a cărui absentare subită din „cotidianitatea îmbrăţişării publice şi a fiinţării împreună”5 devine un „lung prilej de vorbe şi de ipoteze”, un preludiu la absentarea intempestivă din viaţă la propriu a acestuia, în final, al cărei tâlc, semper ignorabimus! rămâne incomprehensibil. Şi el ca şi ceilalţi sunt doar feţe ale socialităţii, am spune noi azi , sau, cu un termen la modă, interfeţe goale precum acele siluete ale profilurilor de Facebook fără chip, dispozitive de separare care, în fond, nu separă nimic. „Prinşi în «lanţul slăbiciunilor», deci mereu în căutarea celorlalţi, pioni aflaţi într-o mişcare browniană, azvârliţi când într-o direcţie, când în alta a raporturilor interumane complet exterioare, fără mister, sunt oferiţi pe de-a-ntregul privirii tuturor în localul public, acolo unde zgomotul vorbăriei şi vicleniile indiscrete ale curiozităţii întreţin animaţia, acolo unde în fiecare zi se petrece totul şi în fond nimic”6. Chiar când ajung acasă, acest acasă ia chipul sau ambianţa clubului sau localului, vezi casa-frizerie a lui Nae Girimea, casa-biná a lui Titircă Inimă-Rea, cea a lui Lefter Popescu, domesticitate-infern „spartă-n cioburi” de farfurii (căci ce este, simbolic, mai domestic, mai matrimonial şi mai feminin decât farfuria!). Vezi, de asemenea, hanul, specific topografiei caragialiene, ca locuire paradoxală: el fiind, prin excelenţă, spaţiu de tranzit al celorlalţi, kafkiană vizuină expusă, neprotejată pentru un Leiba Zibal sau un Stavrache, în ambele cazuri fiind vorba de angoase delirante ale unor „călcări” nocturne cu jaf şi omoruri. Aşadar, Caragiale îi pune pe eroii săi „să joace în deplasare, pe terenuri străine”, ei sunt, categorial şi categoric!, „nişte oameni plecaţi de-acasă”, cum observă cu fineţe Gelu Negrea în Caragiale. Marele paradox7, o viziune sintetică din perspectivă contemporană a lumii unui „alt Caragiale”, cel nebănuit de dogmatismele clasicităţii literare, „lăsat să înfrunte, cu textul gol, gusturile şi exigenţele proprii actualităţii imediate”8. Din această perspectivă, „personajele intră în trama ce jalonează epic naraţiunea pentru ca, la sfârşit, să iasă ca dintr-un happening în care s-au implicat accidental şi pasager. Sau în care au fost implicaţi adesea împotriva voinţei ori măcar a conştiinţei lor. Dinamica mişcării este configurată cibernetic cu imput şi output vizibile. Eroii lui Caragiale par a se afla tot timpul pe drumuri, exilaţi într-un perpetuu topos al alterităţii: pretutindeni unde apar fac figură de outsideri, de stranieri. Dar sunt oare aceste personaje undeva insideri? Unde se află aceste personaje acasă?”9. Vom încerca să dăm un răspuns acestei întrebări, răspuns ce confirmă regimul paradoxal sub care Gelu Negrea aşază întreaga moştenire literară a celui mai actual şi mai enigmatic dintre clasici. Se pare că de această carenţă a valorilor de intimitate, de refugiu şi recluziune a eroilor săi, Caragiale, perpetuul chiriaş (cel puţin până la moştenirea „Momuloaiei”), era conştient, căci i-a rezervat cu bună ştiinţă două schiţe ce figurează, am putea spune, în tandem în toate ediţiile de autor: Caut casă... şi De închiriat.

În Caut casă... asistăm la goana deznădăjduită a eroului subiectiv, alter-ego auctorial, cu birja prin Bucureşti, condus fiind de misitul evreu, „jidov rătăcitor”, noul Ahasverus, în căutarea unei case convenabile şi… ieftine. Cu umorul subţire al filosofilor ironişti, Caragiale mitologizează această nevroză a căutării adăpostirii ideale, care este în ea însăşi o febricitantă nevoie de schimbare domiciliară. În goana sa, Eternul chiriaş, după succesive fiasco-uri (vizitarea de case cu apartamente, din perspectiva lui, stupide, aberante şi... scumpe!), cunoaşte o iluminare de fata morgana a casei ideale, am spune noi bachelardiene, pe care şi-o doreşte. Este un moment unic în întregul univers al operei lui Caragiale, şi nu numai, când eroul auctorial e pus în situaţia de onirism, în situaţia de a se odihni pentru o clipă în trecutul său din această cursă fără răgaz a „samsarei” locuirii, a samsarlâcului ei10. Jocul acesta omofonic între legea fundamentală a transmigraţiei, a reîncarnărilor sufletelor şi misia de intermediar al tranzacţiilor imobiliare e indus lectorului pe tot parcursul succesivelor aventuri. Marile imagini au, ne atrage atenţia Gaston Bachelard11, o istorie şi o preistorie, sunt amintire şi legendă. Orice imagine mare are un fond oniric insondabil şi, pe acest fond oniric, trecutul personal îşi aşterne culorile particulare. Tot astfel, foarte târziu în cursul vieţii, ajungem să venerăm cu adevărat o imagine arhetipală. Sub domnia imaginaţiei absolute, suntem tineri până foarte târziu. Trebuie să pierzi paradisul terestru pentru a trăi cu adevărat în el, pentru a-l retrăi în realitatea imaginilor sale: „Atunci, ca în faţa beduinului călător prin pustiul de nisip, începe să mi se ridice la depărtată zare fata morgana. Iat-o cât e de luminoasă! Bun şi neuitat adăpost! E casa lui Hagi Ilie lumânărarul, de la Sf. Gheorghe din Ploieşti, unde am stat atâta vreme cu chirie (s.n.) până să-mi completez studiile şi să-mi obţiu diploma de patru clase primare la şcoala domnească. Cu cât mijesc ochii mai tare, cu atât bătrâna mea prietină apare mai limpede între cei patru salcâmi venerabili... Iată şi liliecii... Au înflorit a doua oară – semn de toamnă lungă... îmi trimet de departe florile albe mirosul lor onest. Să ne apropiem binişor şi să intrăm în grădina care parcă n-are fund. Grădina asta – s-o vezi noaptea pe lună! Atunci să-i mănânci discret prunele brumării. Iată ce frumuseţe de prune. Dar gutuile... Şi perele astea de iarnă... Astea se mănâncă tocma-n postul Paştelui. Şi viţa, uite ce încărcată e!

Caragiale ne cheamă să explorăm cu el „casa onirică, o casă a amitirii-vis pierdută în umbra unui «dincolo» de trecutul adevărat”12. Ca şi cum ar compensa pospăiala precarelor, expuselor şi insalubrelor locuiri pe care i le oferă prezentul la preţuri nesimţite, casa amintirii se desfăşoară ca o descripţie-evocare în cercuri concentrice ce conduc cu afabilitate lectorul-spectator de la grădina imensă, înconjurătoare şi ocrotitoare totodată, paradis al ispitelor copilăreşti, cu arsura, in extremis, de sfârc de bici, asociată gustului vişinelor turceşti de furat cu tot, la treptele de coborât gârliciul şi de urcat pridvorul, cumintele adăpostitor, de unde poţi gusta liniştit asprimile meteo stând la scuteală, la sala generoasă ce se deschide spre cele patru odăi (se vede cât de groase sunt zidurile lor, dacă pe prichiciul ferestrelor se răsfaţă mari borcane cu murături!), odăi ce îndeplinesc prima regulă de aur a locuirii umane, şi anume să fie zidite în aşa fel încât fiecare să nu aibă decât o singură uşă şi o singură fereastră, împodobite fiind cu „dignitatea magistrală” a sobelor, asigurând, de la Thomas de Quincey la Baudelaire citire, „sporirea valorii de intimitate când o casă este atacată de iarnă”13 şi unde prezenţa paturilor copiilor, orientarea lor, indică faptul că aici „viaţa începe bine, că ea începe ocrotită, închisă, în poala călduţă a casei”14.

Nenea Iancu (îi vom spune de acum încolo aşa, ca între amici, dat fiind că ne-a făcut şi pe noi părtaşi valorilor sale de intimitate) se află acum în faţa celei de a treisprezecea case vizitate în ziua aceea şi, cu inima îndoită, cum se spune, acceptă totuşi s-o viziteze şi pe asta, neputând rezista cuvintelor magice: „De închiriat!”15:

Flatiron Building, mai vechiul Fuller Building, este şi azi un imobil de birouri în Manhattan, mai precis în cartierul Midtown, la încrucişarea lui 23 Avenue cu 5 Avenue şi Broadway, în faţa lui Madison Square. Construit în 1902, are 22 etaje şi 87 metri înălţime. Nu este primul zgârie-nor din New York, dar unul din building-urile cele mai spectaculoase la vremea când a fost construit. Termenul flatiron înseamnă în englezeşte fier de călcat. Forma lui se datorează încrucişării în acest loc a lui 5 Avenue cu Broadway, singura stradă din New York care nu respectă planul de aliniere cu încrucişare în unghi drept a celorlalte Avenues. Aşadar, a trebuit să se construiască un imobil chiar în punctul de intersecţie. Cu, bineînţeles, apartamente în trei colţuri la toate cele 22 de etaje. „Revelaţiile” imobiliare ale eroului din Caut casă, text conceput aproximativ pe timpul când se proiecta Flatiron Building, ţin de cel mai avangardist comic absurd. Profesiunea proprietarei: „robes et confections”, tailleurs, care va să zică, se răsfrânge, gogolian, şi asupra locuirii ei „de închiriat” în care salonul este tăiat „en biais”! Evident că „alinierea de astă-primăvară” a fost greşită, doar între timp moda s-a schimbat!16

1 Charles Baudelaire, Mici poeme în proză, Bucureşti, Editura Univers, 1971, p. 96.

2 Ion Vartic, Temă cu variaţiuni, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1988.

3 Ion Vartic, op. cit., p. 13

4 Ibidem, p. 28

5 Ibidem

6 Ibidem, p. 19

7 Gelu Negrea, Caragiale. Marele paradox, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2012, p. 91.

8 Vezi Best of I. L. Caragiale, antologie şi prefaţă de Gelu Negrea, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2015,

9 Gelu Negrea, Caragiale Marele paradox, p. 91.

10 În termeni bachelardieni, acest moment în care personajul îşi suspendă alergarea şi începe să se gândească la un loc unde a stat el cândva, în copilărie, ţine mai mult de fizica imaginară a introversiunii decât a extraversiunii proprie outsiderilor lui Caragiale. Topo-analiza ei interioară poartă marca unei topofilii nostalgice. Eroul întredeschide aici o uşă a reveriei pe care e nevoit s-o închidă apoi, reîntors la goana extravertită a acelei surescitante căutări parcă fără sfârşit, la samsarlâcul „samsarei”.

11 Gaston Bachelard, Poetica spaţiului, Piteşti, Editura Paralela 45, p. 63

12 G. Bachelard, op. cit., p. 47.

13 Ibidem, p. 69.

14 Din punctul de vedere al fenomenologului ce trăieşte din origini, metafizica conştientă care se plasează în momentul când fiinţa este „aruncată în lume“ este o metafizică de poziţia a doua. Ea trece pe deasupra preliminariilor în care fiinţei îi este bine, în care fiinţa umană e pusă într-o bună fiinţare (un ętre-bien), în bună-starea (le bien-ętre) asociată încă de la început cu fiinţa. Pentru a ilustra metafizica conştiinţei, va trebui să aşteptăm experienţele în care fiinţa este aruncată afară, adică în stilul imaginilor pe care le studiem: aruncată pe uşă afară, în afara fiinţei casei, circumstanţă în care se acumulează ostilitatea oamenilor şi ostilitatea universului. Dar o metafizică completă, înglobând conştiinţa şi inconştientul, trebuie să lase înlăuntru privilegiul valorilor sale. Înlăuntrul fiinţei, în fiinţa din lăuntru, o căldură întâmpină fiinţa, o înfăşoară. Fiinţa domneşte într-un soi de paradis terestru al materiei, topită în moliciunea unei materii adecvate. Pare că în acest paradis material, fiinţa se scaldă în hrană, că e copleşită cu toate bunurile esenţiale. Când visăm la casa natală, în profunzimea extremă a visării, participăm la această căldură dintâi, la această materie bine temperată a paradisului material. În această ambianţă trăiesc fiinţele protectoare… Reveriile noastre ne readuc aici. Iar poetul ştie prea bine: casa ţine copilăria imobilă „în braţele sale” – G. Bachelard, op. cit., p. 39.

15 În textul schiţei anunţul este tipărit cu majuscule şi între ghilimele la mijlocul paginii: „DE ÎNCHIRIAT!”

16 Moda moare fără motorul ei intim, schimbarea; îşi are doar şi ea „samsara” ei!