Titlul „Antoniu ºi Kawabata” (Iolanda Malamen, Cartea Româneascã, 2007) readuce involuntar în memorie poveºtile limitei cu eroii lor zbuciumaþi, fericiþi ºi tragici: Antoniu ºi Cleopatra, Tristan ºi Isolda, Romeo ºi Julieta. Livrescul se impune de la sine, Antoniu ºi Kawabata fiind oameni ºi personaje, deopotrivã ficþionalizaþi ori ficþionalizând. (Antoniu este cloºardul de acum, intelectualul de perspectivã de odinioarã, trãdând abilitate în construirea propriei ratãri, Kawabata – cerºetorul ajuns sub aripa lui ocrotitoare, reinventat/reîntemeiat/rebotezat.) Discursul naratorial îºi sugereazã planul simbolic, uneori ºi pe cel diegetic, prin la mise en abîme. Scriitorul japonez Yasunari Kawabata e prezent în paginile unei reviste literare citite de Antoniu – parcã în amintirea preferinþei pe care o avusese în tinereþe pentru el; existenþa lui este hipotext al ficþiunilor personajului Iolandei Malamen, al înseºi vieþii lui.

Pentru cei doi „eroi” romaneºti, istoria începe de Crãciun. În subteranele Bucureºtiului de periferie, „înfruptându-se” din mila celorlalþi, citind/ascultând Psalmi din cartea primitã în dar (de la Bata-Prostituata!), Antoniu ºi Kawabata aºteaptã (sau nu!) transformãrile ce vor însoþi intrarea în Uniunea Europeanã. Traiul ºi ficþiunea devin poþiuni ale vieþuirii/existenþei. O ochire naratorialã atentã – contaminatã actorial -surprinde esenþialul. Oamenii dinãuntrul ºi dinafara ghetoului sunt nefericiþi, predispuºi la iritare, la violenþã, la însingurare: „Aceºti oameni bãtuþi de soartã nu sunt uniþi, dimpotrivã, sunt înrãiþi, se duºmãnesc, se privesc cu urã în loc sã se ajute, îºi întind cu frenezie cele mai neaºteptate capcane, sunt violenþi, rãi, îºi smulg mâncarea din mâini...”(p.48) ºi: „sunt o gloatã în miºcare, un furnicar care poate fi strivit uºor, se cramponeazã de obiecte din care fac idoli, se duºmãnesc ºi se iubesc foarte uºor, se nasc, îmbãtrânesc ºi mor pe nesimþite, ca ciclurile anotimpurilor.”(p.98) Dialectica celor douã lumi, poate insesizabilã, este uºor decodatã de Antoniu. Mila semenilor e garanþia existenþei cerºetorilor. Prin ei, cei din exterior sunt mai înfricoºaþi de Dumnezeu. Ei sunt virtualitatea la pândã, oricând invadantã.Centrali sau marginali, toþi sunt prinºi într-o retoricã a aºteptãrii, pesemne secularã. Deºi foºgãitoare, nu rar violentã, lumea aceasta pare abulicã, înaintând spre prãpastie precum în Parabola orbilor, dar individual. Ca în romanul lui A.E.Baconsky, „Biserica neagrã”, fiecare îºi oferã braþele exteriorului. Într-o mânã þin pãlãria pentru a primi (poate mila divinã!), în cealaltã au bãnuþul de oferit. Existenþa seamãnã cu o balansare, smucire, pristanda.

Acest univers întinat nu e lipsit de infuzia omenescului divin. Antoniu îºi persifleazã amar gesturile de profundã omenie, încercãrile de împãcare a gloatei cu ea însãºi, se bucurã de înviorarea însoþitoare a tinerei vagante botezate Plãcinþica, deºi - paradoxal - o chema Kawabata, se reîntâlneºte cu sine în actul scrisului, prelungeºte cu devoþiune pâlpâirea de viaþã a bãtrânului cerºetor, plecat ºi reîntors pemtru a respira împreunã acelaºi aer.

S-ar putea ca finalul romanului, uzând de procedeul incertitudinii, sã fie construit de acelaºi narator demiurgic, harnic în a strânge toate firele naraþiunii, sau de Antoniu însuºi în concordanþã cu propria viaþã. (Bianca Burta-Cernat vorbea de tema Cãrþii care îºi devorã Autorul).

Personajul Iolandei Malamen poate fi uºor psihanalizabil. Fiu de medic, având o existenþã lejerã material, inteligent ºi studios, Antoniu pare sortit victoriei. Rãmâne însã devreme orfan. Mama se sinucide dintr-un motiv rãmas incomunicat. Tatãl - un adevãrat domn, un bãrbat de o discreþie remarcabilã. Adolescent, tânãr, pentru Antoniu femeia nu este un catalizator al propriei deveniri. Evident, nici iubirea. Firesc, se îndrãgosteºte devastator de o femeie mai mare cu 15 ani, care îi însoþeºte în moarte tatãl. Femeia fusese iubita amândurora. E momentul în care Antoniu se rupe de prezent ºi se retrage la hotar. Ficþiunile lui – alunecare în lumea „propriilor” arhetipuri tipice, amintindu-l ºi pe Yasunari Kawabata – denotã un inconºtient torturat, reluând sisific drumul redempþiunii. Prin ficþiunile ei, noua ªeherezadã se va salva ºi se va elibera de monºtri. În lumea aºteptãrii perpetue, Antoniu ºtie cã, în vremurile calme ºi fade, era atras de ingeniozitatea textelor, nu de profunzimea, de filosofia lor. Acum îºi doreºte o intervenþie salutarã, capabilã a-i rãsuci viaþa spre altãdatã. S-ar pãrea cã nimeni n-o aduce. Pânã una, alta, oamenii nu înþeleg cã „nu devin mai sãraci dacã, din când în când, consimt sã dea de mâncare Serafimilor...”(Andrei Pleºu).

În lumea realã, în care mai toþi ascund o poveste, trebuie sã înfrunte sãrãcia, boala celui apropiat, dispreþul, spaima propriei prãbuºiri.

Romanul Iolandei Malamen, cu o scriiturã proaspãtã, e cuceritor, invitând ceremonios la o descindere în lumea infernaliilor ce pot fi salvate rar ºi, mai ales, estetic/ficþional.