Un optimist...tragic: Matei Viºniec

În Oraºul cu un singur locuitor, rãsfrângerea chipului în cioburile oglinzii sparte e interpretatã de Mircea A. Diaconu drept semn al pulverizãrii eului, al închiderii fiinþei nu în materie, ci în semn. Metafora oglinzii devine ele­ment structurant, definit în argumentul volumului Omul-pubelã. Femeia ca un câmp de luptã: „Aceste texte sunt precum cioburile unei oglinzi sparte. Cândva, nu ºtim când, oglinda era întreagã ºi reflecta întreg cerul, lumea ºi sufletul omenesc. Iar apoi s-a produs, nu ºtim când, explozia oglinzii. Fragmentele pe care le deþinem aici fac parte, fãrã îndoialã, din materia originarã.” Jocul de regãsire a obiectului iniþial poate începe.  Suntem proiectaþi pe nesimþite poate în douã dintre „marile scenarii explicative”: cãutarea ºi iniþierea. Nimeni n-a contemplat vreodatã oglinda originarã. Recompuneri fulgurant risipite, febril cãutate pentru a fi împrãºtiate în alte configuraþii ca-ntr-un joc de artificii, sunt imaginea unei infinite cãutãri/iniþieri – semn al unui spirit frisonant, al unei irepresibile nevoi de a vedea grotescul ºi poezia, „aceste douã forþe care organizeazã întregul timp al existenþei noastre, câteodatã de o manierã atât de discretã, cã îmbãtrânim fãrã mãcar sã le observãm.” (Matei Viºniec).

Adept al absurdului, suprarealist-fantastic, oricum greu de prins într-o formulã, Matei Viºniec îmi apare (nu e o contradicþie!)  ca un descendent – complicat postmodernist – al romantismului prelungit barbian, nichitastãnescian.... ºi profund original.

Oglindirea - topos privilegiat al imaginarului romantic eminescian – cu efectul ei imediat ordonator – dematerializarea – îºi gãseºte pandantul în Omul cu oglinda, ultimul modul din Omul-pubelã sau Teatru descompus. Personajul, într-un soi de epistolã adresatã nu se ºtie cui, mãrturiseºte cã aude un zgomot în spatele oglinzii din baie. Dupã câteva supoziþii, unele nu tocmai mãgulitoare la adresa vecinilor, mutã oglinda pe un perete (cel dinspre stradã) al încãperii. Treptat, decodeazã zgomotul ca invitaþie la vorbire. ªi într-adevãr, acesta devine ecou – e drept, întârziat – al propriilor cuvinte. Dependenþa e gata. Fiinþa umanã (de fapt, nu ºtii cine) se plimbã peste tot cu oglinda. Însoþitoarea – deloc mutã! – îi cere imperativ ajutor. Vrea eliberarea. Neputincios, se va încarcera în oglinda/oglindire. Oare oglinda e fachirul realului, semnul, tiparul ce-ºi absoarbe fenomenalitatea într-o lume în care, se ºtie, „Dumnezeu e mort”? Unde a rãmas „oglinda de aur” eminescianã, „instrument de cunoaºtere magicã (sau vizionarã), un spaþiu de revelare a esenþelor”, dezvãluind nu creaþia, ci legile creaþiei, imagine a „gândirii divine”? (Ioana Em. Petrescu). Devenim omul din cerc (alt titlu), izolat de ceilalþi ºi – paradoxal – pânã la urmã de sine într-un straniu joc al gãsirii prin incomunicare? Sau e vorba – revenind la Eminescu – de aceeaºi înstrãinare, depersonalizare a eului? Matei Viºniec palpeazã nevroze, dureri vechi precum un poet medieval care vrea sã-ºi farmece prinþesa îndepãrtatã, vorbindu-i în  dantelãrii lirice, cu foºniri suave, de tragismul vieþii.   

Existã la Matei Viºniec un firesc al visului. Intriga bunului-simþ diurn se impune ca aberantã, transgresarea în oniric, nu. Scena este vizitatã, rând pe rând, corporal sau vocal, de fiinþe stranii (în reverberãri ele însele) ce dezvoltã, în evantai, partitura dramaticã: Voci în întuneric (I), Voci în întuneric (II)/ în lumina orbitoare; Nebuna liniºtitã/ febrilã/ lucidã.Se cere spectatorului (în fond aceasta este miza unui spectacol!) participare, înþelegere, cunoaºtere. Prin vãz ºi – de ce nu? – , prin în-corporare. Cum vãzul poate alunga, apropiat fiind de gândire ºi îndepãrtat de obiectul cunoaºterii, foamea pare mai la-ndemânã. Personajele lui Matei Viºniec au voluptatea de a fi devorate tainic („Dar numai cerbul meu cu ochi omeneºti va ºti, poate, sã povesteascã, într-o zi, cum am fost devorat în marea noapte de iubire universalã.”, Dresorul), aºa cum eul nichitastãnescian mânca – libelule! – pentru a cunoaºte, halucineazã copleºite de o exterioritate mãcinantã (Nebuna...), se reduc la magma/carnea alcãtuitoare. Carne mâncãtoare de carne (Mâncãtorul de carne), dorind a-ºi mãrunþi propria limbã, personajul descoperã propriul creier în neobositã regenerare. Barbianului „Hagi rupea din el” - imagine a ficþiunii inflaþioniste - nu e îndepãrtat.  Eroul s-ar dori salvat. Ieºirea e însã iluzorie. Rãzbãtând dintr-o formã pentru a se gãsi pe sine (Omul cu mãrul), viermele intrã în hãul fãrã de întoarcere: dinþii omului. Confuzia e totalã.

Ceea ce farmecã în piesele lui Matei Viºniec este ºi banalul rãsucit esenþial. Un iluzionist, mai mult psihanalist, le exhibã spectatorilor propriile obiecte ascunse. Le pune în propria pãlãrie – cum ajungem, lin, sã fim locuiþi de alþii! -, le metamorfozeazã într-un cockteil, apoi în papagal.(Într-o mare trãncãnealã?!). Uºor-uºor, fenomenalul e ºters de bagheta lui magicã. Singurul rãmas, un spectator adormit. ªi – loviturã de teatru! - , bagheta dispare, iar la orizont nu se vede nimic. Prin grila semnificatului semnificant, decodãrile se desprind treptat ca foile unei cepe. ªi aidoma ei, efluviile scriiturii te smulg din acum ºi din aici, din tern ºi din devenire. Important e sã nu dormi. Sau, poate, interpretarea lui Blaga e mai adecvatã: „Când suntem trezi, suntem în lume./ Cînd dormim, dormim în Dumnezeu.” Despovãraþi de-atâtea „graþii”, asumîndu-ºi-le-n adormire, orizontul dispare pentru ultimii doi rãmaºi pe navã. Oare cine se salveazã? Pesemne limbajul. În dubla lui funcþie, de imitaþie a lumii ºi de model al ei.

Continuând exemplificarea, ineditul îºi scoate capul din habitual. Un om ajunge partenerul unui gândac.Îi lasã mâncare pe colþul mesei, îl plimbã prin apartament, îi citeºte, ascultã împreunã muzicã, gândacul reconstituie geometria complicatã desenatã de fiinþa umanã prin pãºire, pânã cînd aceasta este aspiratã de pâlnia fonografului.

Altul se trezeºte singur în tot oraºul. Dupã ce pãtrunde secretele caselor altãdatã interzise, dupã ce face curãþenie, dupã ce locuieºte prin diverse spaþii...,sfârºeºte pe o bancã, biet cerºetor, care, uimit, zãreºte dimineaþa cîte un ban (oare de unde?) în pãlãrie.

Altul, preocupat de infinitul negativ, de cel adãugat ºi-apoi de cel stabil (preocupãrile sunt inedite!) cultivã varza devenitã – involuntar – hranã unor iepuri. Din ce în ce mai mulþi. Rãul e prolific. Omul îi încarcereazã, dar nu-i stârpeºte. Rãul, etern, e greu de recunoscut, stârneºte (câtã orbire!) compasiune.

Ei bine, altul devine, fãrã voie, om-pubelã. ªi, paradoxal, pânã la urmã nu-i displace. În sfârºit, e centru! Concluzia: „Ah! Imortalitatea, ce mai pubelã!”.

Unele texte sunt greu reprezentabile. Ele constituie literaturã purã, de un mare lirism(Alex. ªtefãnescu). Lirismul e adeseori þesãtura tragicului. Ultima piesã, Femeia ca un câmp de luptã sau Despre sexul femeii – câmp de luptã în rãzboiul din Bosnia, deºi sprijinitã pe o situaþie realã (titlul însuºi pare a ne direcþiona aºa), îºi este suficientã în literaritatea sa. Matei Viºniec propune personaje cu gândire adversativã. În portretizarea diferitelor naþii, enumerarea calitãþilor e succedatã invariabil de un „dar”, aducãtor de slãbiciuni.În fapt, raþiunea interpretului le distribuie, calitãþi ºi defecte acþionând în om dupã o logicã nu totdeauna sesizabilã ºi constant individualizatã. Fãrã a ne mai uimi, suntem ceea ce mâncãm: realitãþi, limbaj, luminã, întuneric. Uneori, cu acceptul nostru, alteori, fãrã.

Devenitã obiect de studiu pentru americana Kate, Dorra este o victimã inocentã. Violatã în timpul rãzboiului, ceva din celãlalt se dezvoltã în ea. Intruziunea alteritãþii, metafora geamãnului sunt aici. Cu drepturi depline. Vocea copilului plãmãdit chinuieºte femeia pentru cã-i cere imperativ hranã, afecþiune. ªi nu poate fi refuzat. Retragerea iniþialã în muþenie se disipeazã, limbajul triumfã. Decizia Dorrei de a pãstra copilul al cãrui tatã este Rãzboiul se motiveazã textual printr-o inscripþie fixatã pe un copac.: „Vã informãm cã acest arbore este mort. El va fi doborât în sãptãmâna dintre 2 ºi 8 aprilie. În locul sãu va fi plantat imediat, pentru bucuria ºi fericirea dumneavoastrã, un arbore tânãr. Semnat: Serviciul de parcuri ºi grãdini. ”. În alchimia vieþii, Rãzboiul s-a sublimat, din mistuire a vieþii în zvâcnire a ei. Într-o lume în care individualitatea dispare – de bucuria ºi fericirea noastrã se ocupã un anume serviciu – viaþa are aceeaºi consistenþã de totdeauna. Durerile se vlãguiesc ºi mor prin ele însele, cum oamenilor înºiºi li se-ntâmplã. Textul salveazã viaþa, viaþa se cere metaforizatã. Dacã omul-pubelã începe sã fie fericit cã e bãgat în seamã, Dorra simte cã o vietate micã, deºi cu ascendenþã belicoasã, are nevoie de ajutor. Ea ºi el, vrând-nevrând, sunt osmotici. Viu e mereu pasul înainte, nu cel rãmas în urmã, chiar dacã faptic ºi mental e determinant.

Cãzutã din paradis ºi din limbaj, umanitatea se salveazã livresc.