Cum trec principiile prin lume

Casa ºi Grãdina sunt, în romanul Andante (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006) de Vasile Igna, centre iradiante narativ, penetra(n)te epidermic sau livresc. La principala voce naratoare, colonelul Sebastian Opreanu, se ajunge dupã lungi plimbãri pe care primul povestitor, domnul Petru Pavel, ºi logodnica sa, Rada, le fac la marginea oraºului. „În­tr-o asemenea plimbare, am vãzut pentru prima oarã casa colonelului. Luminatã de razele ezitante ale amurgului, cu acoperiºul abia desluºindu-se printre coroanele arborilor, pãrea o fiinþã singuraticã în aºteptarea unor cãlãtori rãtãciþi.”(p.10). Asimilatã paradisului („E raiul aici, zise Rada. Nu cred sã fie undeva un loc mai frumos! ªi casa asta!...”), dorinþa de-a ºi-o apropria devine imperativã: „Va fi a noastrã! Casa aceasta va fi a noastrã! Am spus.” Entuziasmul e repede nimicit de refuzul, neînsoþit explicativ, al proprietarului. Nevandabilã, casa e totuºi vizitatã. Vãzute de un ochi estet, spaþiile se oferã în profunzime – prin geam, zãrindu-se grãdina, acoperiºurile îndepãrtate – , apoi, în înãlþime – etajul cu dormitoare – ºi, evident, în ascendenþã culturalã: biblioteca, mobilele stil, tablourile ºi, fãrã îndoialã, adânc sãditã,  o aºteptare.. Dacã e adevãrat cã „Fiinþa cea mai închisã este generatoare de unde”(Yanette Delétang-Tardif, cf. G.B.), colonelul, încarcerat în sine însuºi, cel puþin aparent, va þese povestea propriei vieþi.

Subintitulându-ºi romanul O poveste, pãstrându-se în acelaºi spaþiu al cãrþii, singurã „prelungire a memoriei ºi a imaginaþiei” (Borges), naratorul – colonelul - avertizeazã de la început asupra meºteºugului de vorbe convertit real în alt orizont de aºteptare: „Aþi putea crede cã tot ce vã povestesc am ºi trãit. Fals! Eu îmi amintesc, eu nu fac istorie, nici biografie. Sinceritatea mea nu are aproape nimic de a face cu adevãrul, ci, dacã vreþi, cu frumosul. Povestea e cuvânt, nu viaþã”(p.7) pentru cã „viaþa e ca muzica: nu se poate povesti.”(p.284).

Naratã în timp celor doi – ascultãtori docili, revoltaþi, seduºi, frustraþi -, istoria colonelului se infuzeazã în ei, pãrând a le substitui propria viaþã. 

Reîntors în þara natalã, România, în oraºul Borna – dicþionarul îl noteazã la sud de Leipzig -, colonelul îºi aminteºte. Ca de-atâtea ori, actul povestirii devine bun prilej de armonizare cu sine, cu ceilalþi, cu viaþa – în fond, aceasta este sugestia termenului muzical „andante” – ºi de familiarizare cu moartea. Tânãr ofiþer într-o localitate de graniþã, e trãdat de propria îndepãrtare de real, iar doi studenþi fug de sub ochii lui. Încercarea eºuatã de a-i gãsi determinã propriul exil. Trece dintr-o þarã-ntr-alta. O cunoaºte pe Izabelle, nobilã spaniolã desþãratã ea însãºi, se înscrie în Legiunea francezã. Într-o permisie, are un intermezzo erotic cu Marcelle. Revine la Izabelle. Acceptã o viaþã comodã, de aristocrat ocrotit de soþie. Se locuieºte cu biblioteca. Se naºte Christina, se reîntoarce la serviciu, fiica se îmbolnãveºte, apoi moare.

Citind evenimentele, eºti uimit de vacuizarea lor istoricã explicitã. Aflat la graniþa cu Iugoslavia în anii 50, viitorul colonel pare a trãi în sadovenianul loc al stagnãrii ori poate al înãbuºirii. Tânãrul ofiþer e neatent, carent empatic. Odatã plecat, se lasã îndrumat de vocea din interior. O ancorare într-un acum ce se cere valorizat vital, aidoma oricãrei întâmplãri pe care o transformi în experienþã ºi punct al destinului. Retragerea în sine, într-un timp propriu, devine prilej de cãutare, de autocunoaºtere. „Singurãtatea singurã reflectã lucrurile în adevãrata lor luminã” (p.123). Ea se defineºte ca act de voinþã pentru a scotoci, a reflecta, a construi. Cu un pas în lume, cu unul în sine, vagandul se cucereºte. Copilãria lui transilvanã din casa natalã, întâmplãrile adolescenþei, ale primei tinereþi îºi regãsesc ecourile într-un prezent al clarificãrii, al luãrii în posesie. Un prieten - fiinþa pierdutã, cãzutã, culpabilizându-se de moartea celui numit geamãnul sãu - e întâlnit într-o mãnãstire de lângã Saigon. Mãrturisirea acestuia - „Întotdeauna datorãm altora mai mult decât ne suntem datori nouã înºine.”(p.116) - este cheia închiderii ºi deschiderii unor cotloane înfricoºãtoare, fulgurant locuite, nu stãpânite. În acest moment al narãrii colonelului, Petru Pavel îºi impune recluziunea în alt spaþiu, cotropit de pierderea propriei identitãþi. Rezultatul e o nouã percepere a naturii, diferitã de cea ºtiinþificã de altãdatã: „Obiºnuit sã tratez lumea vegetalã ca pe un obiect de studiu, începeam sã-i simt acum incredibila umanitate.”(p.119) Se dezvãluie altul, se decojeºte într-o stare concordantã cu natura, „cu liniºtea care mã înconjura, cu vibraþia abia perceptibilã a covorului ierbii în care mi se pãrea cã descopãr, subtil învecinate, semnele vieþii ºi ale morþii.”(p.119) Catalizat de lumea poveºtii colonelului, Petru Pavel, în mare mãsurã ascultãtor, i se substituie în final, aºezat pe acelaºi „fotoliu de nuiele din faþa terasei”, în aceeaºi ipostazã: privind Grãdina.(p.286). ªtie ºi acceptã cã „întâlnirea cu Sebastian Opreanu a modificat totul”, cã sub înaintarea insidioasã a poveºtii vieþii lui „trupul meu a devenit altceva”(p.290). ªi trãieºte într-un prezent fãrã sfârºit, chiar dacã, dupã spusele colonelului, „Suntem niºte fiinþe de rumeguº.[...[ În noi timpul a mãcinat totul, totul e fãcut fãrâme pânã la ultima aºchie. Cum mai vrei sã stãm în picioare?”(p.291).

Recurentã, grãdina este unul dintre elementele-simbol, hipotext al tramei realiste. Descinderea cu Marcelle, aristocrata întâlnitã la Rouen, se produce în împãrãþia sãlbãticitã a grãdinii. Învaþã aici sã se bucure de eternitatea clipei ºi domesticeºte, civilizeazã luxurianþa plantelor. Castelul spaniol al soþiei e învãluit de o grãdinã. Într-o simbolisticã a tainicului, grãdina e intimul trupului femeii. De altfel, întreg acest roman creºte din dihotomia masculin – feminin, aspecte complementare sau perfect unificate ale omului, ale fiinþei, ale lui Dumnezeu. Colonelul va fi înmormântat în grãdina pe care o îngrijeºte într-un elan tineresc înaintea marii cãlãtorii. Evident, n-o putea înstrãina. Bucãþica de salcie autohtonã, însoþitoarea talismanicã a vieþii, va înflori (real, probabil imposibil!), odatã sãditã la cãpãtâiul lui. Totalitatea se reface ºi stã mãrturie.

Romanul Andante invitã cititorul în inima unui imaginar, plãmãdit din culturi felurite, în exprimãri seducãtoare. Colonelul e un autodidact. Citeºte cu sârg, învaþã limbi strãine. E o modalitate de a-ºi reverbera la infinit eul, de-a-l smulge din chingile prea aspre ale magmei lãuntrice. De-a pãºi din sine spre sine. „Fiecare nouã limbã învãþatã însemna asumarea unei noi vieþi sau, mãcar, posibilitatea de-a supravieþui altfel, în alte straie, ºansa de-a mã elibera din propria captivitate. Atunci am înþeles cã nu existã limbi minore, deoarece fiecare limbã, dialect sau grai transmite o experienþã uriaºã, unicã, irepetabilã.”(p.127) „A sta în necuvânt”  ramâne însã privilegiul limbii materne.

Lectura, deloc paradoxal!, e poarta intrãrii în real. Tânãrul ofiþer de odinioarã, la senectute, se interogheazã asupra politicului, a legãturilor insesizabile dintre religii ºi ideologii. El rãmâne un observator, un neimplicat pe care disciplina, viaþa militarã l-au ocrotit, iar o nevoie imperativã de faptã l-a transformat în erou, l-a forjat. Poate tocmai de aceea privirea îi este analiticã. Observaþii tardive de tipul: „Puterea tiranilor este voinþã ºi pasiune, credinþã oarbã în destinul personal. Toþi dictatorii încep prin a face paradã de convingeri ºi principii ºi sfârºesc prin a crede cã doar persoana lor este cea care încarneazã legitimitatea acestora”(p.206) sunt fãrã îndoialã o pledoarie a asumãrii unei priviri etern clarificante, limpezitoare. A afirma despre propria viaþã cã a fost un ºir de eºecuri înseamnã sã ostracizezi orgoliul, derizoriul, cotidienele vanitãþi, ridiculitãþile – toate praguri – de multe ori insurmontabile – ale intrãrii în miezul vieþii. Or, a pune la colþ o „istorie frauduloasã”, a ajunge sã te pãtrunzi de frumuseþile lumii ºi sã regreþi despãrþirea de ele – ce victorie mai rãsunãtoare ºi-ar fi dorit colonelul?!

Poetul Vasile Igna spunea cândva: „Într-o dupã-amiazã de aprilie/Mi-am adus aminte de Biblioteca din Alexandria ”. Prozatorul îi rãspunde peste ani cu un roman estet, întrucâtva mitic, în care se regãsesc ecourile purificate ale lumii ca bibliotecã.