Atuurile lui Bogdan Creţu au fost prompt sesizate de mai îndătinaţii Elvira Sorohan, Mircea Anghelescu, Daniel Cristea-Enache. Fineţe a analizei, profunzime, stil personal, stenic, rafinament..., într-un cuvânt, credibilitate.

Scriitura volumului Utopia negativă în literaura română(Editura Cartea Românească, 2008) denotă cu prisosinţă capacitate reflexivă, spirit selectiv şi analitic, acribie lipsită de morgă, autoironie descurajatoare a polemicilor inutil înfocate.

Încă Argument schiţează puseuri ale gândirii producător critice. Metoda este a privirii apropiate care, circumscriindu-se unui domeniu, îl luminează. Peisajul literar contemporan devine cale firească spre „literatura de sertar” – evident, antiutopică - din vieţuirea comunistă şi, de aici, spre întrebarea: „Dar...oare numai regimul comunist a favorizat dezvoltarea unui astfel de discurs pieziş?” Bogdan Creţu opinează că „primii germeni ai utopiei negative sunt de găsit în secolul al XVIII-lea, la Cantemir şi, imediat după asta, la Budai-Deleanu.” (p.5) Pentru a nu deveni – cel puţin aparent – prea doct, riscând a-şi speria cititorii, tânărul critic – ludic – ironizează gazdă şi musafiri: „Probabil că adevăratul interes al stădaniei mele (de o fi suscitând vreunul) îl reprezintă, măcar în intenţie, paginile de analiză a operelor ilustrative.”(p.7), îşi mărturiseşte neputinţele, spulberă cârtelile: „În ciuda lacunelor sau a stângăciilor lucării de faţă, sper să fi reuşit a demonstra...”(p.9). Adie parcă miresmele cărturăreşti, cuminţi, responsabile, necesar uşor jucate ale lui Miron Costin.

Cartea se desface în fâşii(capitole, subcapitole), menite a defini, a investiga fenomenul utopiei prin raportare la realitate, istorie, literatură. Discursul este mereu bogat argumentat – sunt citate nume cu autoritate - , păstrându-şi atributele individualizatoare, semnul unei gândiri filtrante şi sprinţare.

Sunt puse în carte în talgerele aceleiaşi balanţe utopia şi distopia, mecanismul intrinsec de funcţionare a lor, conducând la concluzia: „Diferenţa dintre utopie şi distopie este una de vocabular, nu de viziune.”(p.26)

Preluând întrebarea lui Andrei Cornea, „Se poate defini utopia”, Bogdan Creţu construieşte progresiv, vizând reverberările în istorie şi în narativ, fenomenul utopic. Concluzia este cel puţin descurajantă şi...normală. S-ar părea că, imanentă fiinţei, gândirea utopică este o însoţitoare fidelă, deloc inocentă, una dintre motoarele istoriei. Aserţiunea lui Cioran chintesenţializează: „Nu acţionăm decât sub fascinaţia imposibilului: cu alte cuvinte, societatea incapabilă să zămislească o utopie şi să i se consacre e ameninţată de scleroză şi de ruină. Înţelepciunea, pe care nimic n-o poate fascina, recomandă fericirea prezentă , existentă; omul o refuză, iar acest refuz face din el un animal istoric, adică un amator de fericire imaginată.”(citat la pag.20).

Prin „lipsa de măsură”, utopia îşi dezvăluie faţa ei antidemocratică.

În plan narativ, utopia e stearpă, odată ce individualitatea este anulată, singura valoare recunoscută fiind colectivitatea. Neascunsul ei caracter totalitar se materializează în poncifele fericirii obligatorii, ale planificării, uniformizării...; utopia îşi neagă dreptul la istorie, dar nu şi la o „progenitură”: utopia negativă - coborârea „în act a celei dintâi, căreia îi păstreză cutumele, tehnicile, dar îi dă pe faţă urmarea.”(p.29) Exemplu pentru epoca actuală este oferită cartea lui Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiţi.

Treptat, domeniul investigat se restrânge la sfera numită de titlu. Înainte de promisa analiză a utopiilor negative, Bogdan Creţu oferă explicaţii dinafara şi din interiorul literarului întrebării: „De ce nu avem utopie?”.

Presupunând iniţial o concepţie filosofică, de negăsit în interiorul unei societăţi tradiţionale rurale, utopia e de negândit în spaţiul românesc, târziu urbanizat. Pe de altă parte, ea e greu imaginabilă într-un climat din a cărui configuraţie lipseşte spiritul critic. Mai mult chiar, galopanta literatură română a ocolit de multe ori”formulele estetice originare, modelizatoare.”(p.54), adoptând mai uşor anti-forma. O teză, demonstrată apoi, este că naraţiunea antiutopică are o fizionomie distinctă , întrucâtva indusă de regimul în care a fost scrisă.

Pornind de la preistoria genului (capitolul al III-lea), Bogdan Creţu îşi urmăreşte teza, începând cu Dimitrie Cantemir, Budai-Deleanu, Caragiale, continuând cu scrierile pamfletare ale lui Ştefan Zeletin, Tudor Anghezi şi contrautopia totalitară, finalizâd în siajul antiutopiei (capitolul VI). Criticul se aşază în mod constant la o distanţă ce permite valorizarea justă a operei literare în raport cu miza paradigmei antiutopice şi a naraţiunii. Nu este subjugat de supraevaluarea unor creaţii datorată mai degrabă mecanismului denudat, şi nu esteticului. De remarcat că în literatura română antiutopia cucereşte un nou continent: poezia. Şi nu de oricând, ci din lumea contemporană. Concluzia criticului se înscrie fără rest în paradigma fenomenuluidescris şi analizat: „Minunata lume contemporană îşi va constitui, fără îndoială, propriile utopii, deci, implicit, şi antiutopiile.”(p.263).