A afirma: „toate romanele mele sunt despre abisurile şi complicităţile existente între Est şi Vest”(Orhan Pamuk) nu reprezintă altceva decât recunoaşterea palimpsestului mereu reinventat numit, într-un registru, identitate, în altul, Carte.

Un demers alchimic ar putea reduce identitatea la o calitate primă, metamorfozată de elixiruri:civilizaţii, culturi suprapuse, amalgamate, decantate. Identitatea – o călătorie în timpuri şi o „auscultare”, în care apar nuanţe infinitezimale, cu reverberări ambiguizante, stranii. Un personaj real şi livresc (din romanul Fortăreaţa albă de Orhan Pamuk, Editura Curtea Veche, 2007) – Evliya, autor a zece cărţi de călătorie bogate în „informaţii preţioase desre stilul de viaţă şi despre cultura otomană în secolul al XVII-lea” – va chintesenţializa diferenţa Occident/Orient: „Se cuvine să căutăm straniul şi uimitorul în lume, iar nu în noi înşine. Dacă iscodim ceea ce zace în noi şi ne gândim atât de îndelung la noi înşine, ajungem să fim nefericiţi.”(p.176) Dar asta nu înainte ca alt personaj - narator direct - să-şi exprime uimirea stârnită de lipsa oglinzilor din lumea otomană de secol XVII.

Şi totuşi, cât de adânc e oare abisul când mai toţi se cheltuiesc în exuberanţa trăirii, în nevoia de fast ceremonial, în apetenţa uimirii, în vraja ticluirii de poveşti ori în gândul nimicirii Celuilalt? Sultanul însuşi întreabă italianul rămas pe meleag străin: „era oare nevoie să fii padişah ca să pricepi că oamenii din cele patru zări ale lumii semănau cu toţii între ei?”(p.172). E un privilegiu, fără îndoială, accederea la esenţial. Acelaşi stăpân, vrăjit cândva de poveştile Hogei, în fapt, ale italianului, de viaţa maimuţelor, a papagalilor, a furnicilor, va porunci zămislirea armei nimicitoare. Ea se va prăbuşi însă hilar înainte de-a ajunge la Fortăreaţa albă. Demiurgii ei nu sunt surprinşi: „Totul părea desăvârşit, asemenea imaginii fortăreţei albe deasupra căreia zburau păsări, a povârnişului stâncos asupra căruia se lăsa, treptat, întunericul şi a pădurii încremenite, întunecate. Ştiam că mai multe împrejurări pe care le trăisem vreme de ani şi ani ca pe o simplă întâmplare deveniseră acum o necesitate absolută, că ostaşii noştri nu aveau să ajungă nicicând la turnurile albe ale cetăţii, că şi Hogea gândea la fel ca mine.”(p.165) E momentul producerii obiectivării, a îndepărtării de sine, a privirii cu ochi exterior, a transferului de substanţă, a re-naşterii. Această desprindere va lăsa loc iubirii pentru Celălalt. Nu într-acolo ne îndreaptă interpretarea paratextuală la Marcel Proust – adevărată călăuză a naraţiunii? („Oare ce altceva dacă nu începutul unei iubiri să fie credinţa că o persoană care ne deşteaptă interesul se confundă cu alcătuirile unei existenţe necunoscute nouă – pe cât de necunoscute, pe atât de ademenitoare -, precum şi gândul că nu vom putea păşi în viaţă decît în virtutea dragostei sale?”) Şi poate că i s-ar putea adăuga, în mod firesc, sugestia oferită de ideea budistă că nimic nu există într-un mod intrinsec şi permanent. Matthieu Ricard afirma într-un dialog cu Jean-François Revel („Călugărul şi filozoful”) că suferinţa umană, nefericirea provin din „ataşamentul faţă de ego, cel care dă naştere atracţiei şi repulsiei, iubirii de sine, dorinţei de a proteja.”(p.350) Este exerciţiul la care Hogea îl obligă pe italianul speriat de perspectiva molipsirii de ciumă.

Cine este oare învingătorul? Turcul, pătrunzând în lumea scormonitoare a Occidentului, repudiind spaţiul natal, definit dulap murdar cu lucruri vechi? Italianul, lăuntric chinuit, iluminat de actul scrierii, incapabil a răspunde adâncii întrebări: „De ce eu sunt eu?”?

Dar iată fabula romanului „Fortăreaţa albă”.

Călătorind, un italian – însoţit de cărţi - e luat rob de turcii care atacaseră vasul între Veneţia şi Napoli. Primejdia nu-i reduce apetitul reflexiv, nevoia stabilirii de lanţuri cauzale. Viaţa i se schimbă degradant din pricina laşităţii căpitanului. Privirea sfredelitoare se converteşte narativ: „Mulţi oameni ştiu că viaţa nu este orânduită dinainte şi că toate poveştile sunt, de fapt, rodul unui şir de întâmplări.”(p.15)

Schimbarea de identitate – inerentă şi, momentan, aparentă – determină enunţarea. Occidentalul studios – devenit vraci – este expresia pătrunderii – prin acceptare – într-un alt orizont interpretativ. Cel care-şi spune „eu”, spirit studios, se va regăsi în timp proiectat în „geamănul ”său, Hogea, prin câteva trăsături: nevoia de căutare, milostenia, curajul, privirea întoarsă asupra sinelui. Rob al lui Sadik Paşa, el va tămădui, perfecţionându-se în această artă, puţin stăpânită iniţial, şi se va menţine pe sine viu.

Fabula este în acest roman constant minată de livresc. În temniţă, cunoaşte un urmaş al lui Cervantes (nenumit), decis a-i urma pilda.

După un timp, vindecându-l pe paşă,
s-ar părea că ajunge un privilegiat. Căderea în dizgraţie se datorează neacceptării părăsirii credinţei. Îl paşte descăpăţânarea. Ca într-un basm, ultima clipă e salvatoare prin implicarea celui care-l înfricoşase cândva prin asemănare: Hogea.

Statutul îi rămâne acelaşi: rob. Dar un rob învăţat, menit a-şi modela stăpânul. În căutarea înfrigurată a cunoaşterii, Hogea e când superior, când umil, când furios. Pulsiunile destructurante sunt ţinute în frâu de gândul cunoaşterii şi accentuate de ignoranţa celor din jur. De la exterioara interogaţie: „De ce sunt aşa de nerozi?”, Hogea se repliază: „De ce eu sunt eu?”

Imaginea cercetată a cerului, pătrunderea în tainele metalelor, exercitarea puterii dominatoare se prăbuşesc în realitatea neelucidării propriei esenţe. E momentul confesiunii şi al elementului exterior pe care se sprijină: masa occidentală.

A scrie pentru a te găsi – temă veche şi greu de împlinit. Turcul e codaş, italianul, robotitor. Se afundă în propriul trecut, inventează, exhibându-şi josnicia – reală, virtuală, imaginată. Hogea triumfă: robul e păcătos. Explicaţia se va păstra şi în faţa ciumei, de care el, în virtutea acestei idei, nu se teme.

Când pare atins de ea, îşi obligă preopinentul la gestul ieşirii din sine şi al asumării celuilalt. Speriat, italianul va fugi, părăsindu-l în boală, alta decât ciuma. Hogea îl va găsi pentru că trebuie să-l ajute la fabricarea armei. Cel care se dedică trup şi suflet armei nu este italianul, ci Hogea. Cel dintâi, sesizat de padişah, va pătrunde în lumea de la Curte, îşi va însuşi turpitudinile ei, va afla că viaţa e „un fapt care poate aduce desfătare.”(P.135) Italianul va prinde seu, Hogea va munci pe rupte.

Arma e gata, campania, un soi de vânătoare, poate începe. Străbătând ţinuturi – ajung inclusiv în Munţii Carpaţi – Hogea vrea să afle ce păcate grave au săvârşit oamenii. De cele mai multe ori e nemulţumit de răspunsuri. Oamenii nu au reprezentarea pe care el o aşteaptă. Arma e ineficientă. Cei doi îşi schimbă identitatea, dar ceilalţi nu înţeleg.

Confesiunea – adevărat parcurs iniţiatic, respectându-şi treptele: călătorie, coborâre ad inferos (boală, spaimă, laşitate, părăsire, remuşcare), iubire - târziu reluată va fi decodată de un tânăr străin. Imaginea ultimă este a acestui cititor care nu-şi dezamăgeşte scriitorul septuagenar: „Apoi s-a uitat iar la ceea ce putea să vadă pe fereastra care dădea în grădina din spate. Desigur că ştiam foarte bine ce vedea: pe tipsia de pe masă, încrustată cu sidef, se aflau piersici şi cireşe; dincolo de masă se afla o canapea împletită din pai, aşternută cu perne verzi de puf – în aceeaşi nuanţă de verde ca tocul ferestrei; acolo eram aşezat eu...”(p.185) Să fie aceasta imaginea paradisului Cărţii? Să fie importantă viaţa doar în măsura în care poate fi povestită?

„Fortăreaţa albă” este un roman care te vrăjeşte prin arta scriiturii – atât de subtil transpusă în româneşte de doamna Luminiţa Munteanu -, prin efervescenţa ideatică, prin imaginea fluidităţii unor oameni, chinuiţi şi fericiţi, deopotrivă, prin luxurianţa limbajului, prin labirintul de interogaţii în care nu se sfieşte să te ademenească. Un roman în care asperităţile oamenilor, ale vieţii sunt mistuite de forţa implacabilă a Cărţii.