În cãutarea puterii

Printr-un aparent simplu artificiu compoziþional – a-þi prinde materia epicã în reperele actualitãþii scriitoriceºti spaþio-temporale (Paris, 21 ianuarie 2001 – Paris, 15 febr.2004) -, autorul se defineºte astfel în etimonul sãu. Puterea lui este totalã. κi locuieºte personajele de propria rostire – cândva Nicolae Manolescu definea brebanizarea lor -, uzeazã, dupã voie, de analepsã/prolepsã, cocheteazã cu preteriþiunea, creeazã tensiunea aºteptãrii, teoretizeazã infinit – toate într-un discurs furtunos oceanic.

Al treilea volum al tetralogiei Ziua ºi noaptea de Nicolae Breban, Puterea nevãzutã (Ideea europeanã, 2006), îºi construieºte diegeza pe simbolistica existenþei/non-existenþei unui personaj: Herrlich, Hergot (identitate ambiguizantã). Pornind de la el, naraþiunea creºte, coagulante fiind eternele toposuri brebaniene: Provincia, Centrul, „retraºii”, animalele bolnave, relaþiile stãpân-supus, cãlãu-victimã, maestru-discipol, puterea slãbiciunii-perniciunea puterii.

Dar cine este Herrlich?

Într-un prim portret, mereu amplificat, individul care – cum mãrturiseºte un personaj pãrãsit apoi, prinþul Callimachi - poate sã „provoace” sau sã „deºtepte” ”un alt tip de necesitãþi, ca un „scripete uman”, ridicându-te la  „adevãratele nevoi, unicele!”(p.20), obli­gându-te „sã vezi tu însuþi lucrurile în loc sã te foloseºti de „calculeta prejudecãþilor comune” unde nu ai decât sã apeºi cu degetul tãu nenorocit ºi apar, în ºir, tot felul de date ºi de concluzii gata fãcute, pe mãsurã, „gata mestecate.””(p.21)

Metamorfozat, Herrlich devenit Hypolit, administrator ºi director tehnic al Spitalului Nr.1 din Cluj, îl aºteapã cu repetatele ajutoare pe elveþianul Karl. Însoþit de ziarista Madeleine Mounet, ei vor descinde în viaþa nocturnã a urbei. Dansând cu micul, rotofeiul Herr, rasata elveþiancã se va simþi invadatã de o „amintire specialã” ºi va opta pentru închegarea unui cuplu stupefiant în ochii celorlalþi. În timp, bãrbatul va fi terifiat de bãnuitele legãturi primejdioase ale femeii cu lumea puterii. Într-o bunã zi, din pricini nicicând elucidate, el îºi va gãsi pieirea. Întâlnirile Herrlich – Madeleine – poetul Pepe (unul dintre protejaþii ziaristei, rãbduriul amant) vor fi periodic disecate de ultimul.

În alt plan, universitarul Amedeu Dumitraºcu, rãmas fãrã maestru – carenþã tinzând a-l destructura – se lanseazã în politicã – drum al supliciului ºi al izbãvirii, deviant, totuºi, de la  fondul moral al bãrbatului. Devenit, cel puþin aparent, el însuºi „meºter”, Dumitraºcu satisface – sau aºa se exprimã iubita-i, Gabriela - oportunismul potentatului ºi larvarului Mârzea. Individ ce se descoperã ca fiinþã integralã prin toþi cei aflaþi „mai jos” în prejma sa (preluând o idee a lui Cornel Ungureanu), Mârzea se imagineazã un histrion superior, un Dumnezeu ludic a cãrui unicã grijã este distracþia. Nu bucuria. Întâlnind în holul ziarului la care este acþionar principal/proprietar (Nimeni nu ºtie exact. Secret mare!) un petiþionar – preot catolic, funcþionar la Drept, Aristide Bizoniu -, Mârzea, uimit de placiditatea/lipsa de interese a individului, începe sã-l urmãreascã, sã-l analizeze. Scopul declarat este distracþia, cel subiacent, stupoarea. Bizoniu îi pare ieºit din sine, o umbrã umanã, infinit rãbdãtoare, ascultându-i atent pe ceilalþi, supunându-li-se chiar, niciodatã impacient ori dornic de câºtig. Istoria „pãrinþelului”, necunoscutã lui Mârzea, are ca finalitate în cotidian un paradox. Le poþi dãrui celorlaþi doar propriul timp. Aparenta lui opacitate, retorica unei absenþe de sine rãsucitã în participare la viaþa alteritãþii devin fascinante pentru ratatul social Graþian Porumb. Frate al medicinistei virginale, Cristina, atrasã inexplicabil – pentru orizontul comun - de insipidul popã, Graþian va sfârºi prin a-l învesti pe Bizoniu cu o superioritate revelabilã a propriului gol. Gestul ultim al tânãrului – sinuciderea însoþitã de dovezile probatoare ale vinovãþiei lui Bizoniu – se circumscriu poate dorinþei de a-i oferi celui ales drept maestru un moment din drumul sanctificãrii. Intervenþia pertinentã a Cristinei va limita experienþa carceralã a lui Bizoniu.

Pãrãsit va fi ºi Dumitraºcu de cãtre iubita lui Gabriela, care, în lungi scrisori, se va explicita ºi-i va denuda taina sinuciderii cuplului de maeºtri Mãriuþan – doamna Myriam.

Nici Mârzea nu va înþelege întreaga istorie a lui Bizoniu. Citind rapoartele detectivilor angajaþi sã-l urmãreascã ºi scrisorile lui Graþian, Mârzea, puternicul, s-ar putea sã fie pãtruns de îndoialã. Romanul însuºi se încheie cu o întrebare ce trebuie a-ºi gãsi rãspunsul: „Dar... nu existã cumva ºi o...altã putere?!(p.613) ”  în afarã de cea construitã în „prerogativa noastrã cea mai de preþ: apãrarea propriei persoane, voinþa de a fi, voinþa de putere.”?

Ecorºeul epic – plasat în România postdecembristã – dezvoltã un discurs adeseori de tip matrioºcã.

Se teoretizeazã comunismul ºi mentalul românilor, politicul ºi dependenþa psihicã discipol-maestru, idealul ºi „epifania” lui, noul model, fuga de sine, celãlalt. Avalanºa opiniilor, apetitul insaþiabil de exprimare absorb lectorul, îl farmecã sau îl nãucesc. Disputele, reale sau imaginate, se echilibreazã uneori prin bun-simþ, alteori, printr-o ironie. Câteodatã suspendarea interpretativã este inconturnabilã.

Aserþiunea – eroarea comunismului stã în aplicarea lui în Est – e combãtutã de logica firescului: „cum altfel poþi verifica dacã o idee socialã, politicã e viabilã, dacã nu prin aplicarea ei în realitatea socialã, politicã?”(p.68)

Ironia e aproape manifestã, mai ales când sunt abordate valorile noastre catalizatoare. Enunþul urmãtor se poate constitui ºi într-un exemplu de frenezie a verbului de care nicicând mai nimeni din acest roman nu pare a obosi:„Fatalismul – acest leagãn comod, capitonat, în care se dau nu puþini „învãþãtori ai neamului”, dar ºi ultimul propagandist de cartier, fatalismul – un leac popular ºi trivial cu care noi întâmpinãm obstacolele timpului istoric, chiar ºi pe cele mai mãrunte, un fel de filozofie – veselã, în hainele ei triste, un panaceu universal care trebuie sã explice „misterul naþiunii noastre”, „neºansa ei istoricã ºi geograficã”, ºirul de „ghinioane” care ne urmãresc de parcã pãrinþii noºtri fondatori ar fi comis te miri ce pãcat originar, „orbirea” întregului continent faþã de valorile ºi oamenii noºtri excepþionali.”(p.141)

Poncifele sunt exilate, retorica pare a þine loc unora de acþiune asumatã. Orice spaþiu – cârciumã, locuinþã, faþa bisericii – stârnesc câtorva personaje furia lingvisticã. Mârzea chiar susþine cã-ºi conservã energia fãuritoare pentru mai târziu, dupã ce-ºi va fi epuizat periplul amuzamentelor.

La antipod, se aflã Amedeu, însetat de acþiune, devenit fãrã voie un pion, mânat de idealuri mãreþe. Nevoia de singularizare, de statuare paradigmaticã a eului ori a locului de baºtinã ating evidenþa. Diferenþele esenþiale dintre sudiºti ºi ardeleni trebuie sã se regãseascã în administraþie, dezvoltare economicã... Globalizarea e pãguboasã deoarece, pânã la urmã, nimeni nu poate ieºi din sine însuºi.

Existã în roman ºi categoria „retraºilor”, a umililor care surprind prin docilitatea slujitoare a celorlalþi. Cumintea, depersonalizata Gabriela pare pandantul lui Amedeu, dezorientând, pânã la urmã, simþurile acestui bãrbat cult, deºtept, iubitor de idealuri, cu ascendenþã sãnãtoasã ºi, indiscutabil, nobilã (mai mult în sens eminescian!). Dupã zguduitoarea/livresca sinucidere a cuplului Mãriuþan – Myriam (Tristan ºi Isolda clujeni), Gabriela se izoleazã de lume – îºi ia concediu un an de la ºcoalã -, se îndepãrteazã de Amedeu Dumitraºcu, apoi îl pãrãseºte. Biletul de adio e plin de supuºenie, urmând ca scrisorile trimise fostului iubit s-o ipostazieze în fiinþa purtãtoare de mascã. Dedesubt zãcea malefica, urzitoarea de intrigi, fãuritoarea  destinelor excepþionale – Gabriela. Izolând din întinderea vorbitoare a lui Amedeu ideile trebuincioase, aidoma unui adevãrat intelectual, femeia devine artizana relaþiei celor doi, a morþii lor - nemurire a momentului fertil. Procesul iubirii, dezvoltat în spiralã, atinge arareori apogeul. Tocmai de aceea, el trebuie sã fie punctul ultim al trãirii pãmântene. Victoria femeii este deplinã. Hârtia va mãrturisi imensul ei orgoliu: „poziþia mea „subalternã” devine dominantã”, reluând o idee dragã autorului.

Deconcertant este ºi tânãrul Graþian, atât de promiþãtor cândva – din punctul de vedere al orizontului de aºteptare burghez -, plonjând în teoriile nihiliste, pãtruns de taina pãrintelui Bizoniu, de alcãtuirea lui atipicã.

Pentru a nuanþa o idee exprimatã iniþial, aº uza de afirmaþia unuia dintre detectivii urmãritori ai lui Bizoniu, amintind ideile lui Nietzsche (de notat cã, periodic, autorul îºi aminteºte maeºtrii): „Omul e slab, domnule Mârzea, mai mult chiar decât nenorocirile, micile sale reuºite îl înfrâng, îl îndoaie, îl înfoaie ca pe un curcan din curtea din dos, începe sã se creadã nu numai buricul pãmântului, dar chiar se vede învestit cu puteri extraordinare, un fel de zeitate.”(p.539) Probabil cã celor mai mulþi le este oferitã o simplã foºgãialã deoarece viaþa are acest atribut rar pentru Nicolae Breban: denatureazã esenþa.