Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poeme

        de Daniel Corbu

TOPIREA

(Începusem să mor prea devreme)

Începusem să mor. Muream încet în fiecare zi

în fiecare oră în fiecare secundă.

Consultam tomurile sănătăţii şi ale bolilor lumii

zeci de tratate ale trecerii

cărţi despre regi glorioşi

gladiatori, cruciaţi, castelani şi celebre madone,

şamani, zoroaştri, exploratori, prinţi ai curajului

şi papi intermediari ai Bunului Dumnezeu

şi din fiecare se înălţa ca un abur

abia perceptibil revoltătorul firesc

aşa cum din adâncul materiei nimicul.

Începusem să mor vizibil. Îmi spuneau

iubitele prietenii vecinii:

Tu nu observi cum mori cu câtă evidenţă

şi impardonabil fast chiar fără un pic de ruşine

în văzul tuturor te topeşti ca o apă

ce se scurge fără de noimă-n adâncuri

sau ca o avere căzută pe mâna prăduitorilor?

Începusem să mor prea vizibil. Vorbeam cu

mult prea ocupatele celule, cu sinapsele, cuarcii, leptonii, gluonii

şi-i rugam să oprească un timp lunecarea

de nesuportat pentru cei care chiar în acel moment

mă acuzau de pierderea clasicei demnităţi

a minimei decenţe sociale.

Dar totul căzuse în autism şi totul

lucra în defavoarea mea şi nici scepticismul

nu-mi mai era biserica sfântă a rugăciunii

iar iubita cea nouă-mi spunea:

– Degeaba ai scris şase mii de poeme despre

sânii mersul şi părul meu auriu

uite cât de vizibil mori în fiecare zi, în fiecare oră

în fiecare clipă te zbaţi ca o floare tăiată

şi nu faci nimic. Nimic şi nimic.

Iar plecarea mea e foarte aproape.

– De mă părăseşti – spusei cu glasul pierdut – va fi o rană,

dar ce spun eu

va fi un dezastru mai feeric decât

orice apus pentru că eşti atât de aşezată în

inimă, în sânge iar sufletul mi-i ocupat în întregime.

Cum să te desprinzi?

Va fi o rană pe care-o vor vedea toţi

care se va scurge pe bulevardul Victoriei, pe strada Puşkin şi

Lăpuşneanu, pe stradela Baudelaire prin clădirea

televiziunii centrale prin pieţe cluburi

de zi şi de noapte o rană urâtă

ca o lipicioasă meduză ca o inimă însângerată pulsând

în dezordine

ca un monstru uriaş.

Iar oamenii zice-vor: ce despărţire urâtă

ca un muşuroi ca un oraş oceanic după apocalipticul tzunami!

– Fă ceva – îmi spune noua iubit㠖 şi pune capăt acestei ambiguităţi!

Dar eu continui să mor vizibil

în fiecare zi în fiecare oră

în fiecare secundă

crezând ca şi vechii greci în destinul câştigului

din pierderea lucrului de pierdut supus astfel măreţiei

pierzaniei şi golului absolut

continui să mor vizibil cu neruşinare,

în timp ce-mi îmbogăţesc impunătoarea colecţie de timbre şi fluturi

sau fac adânci reverenţe unei glorii de trei parale

şi uneori chiar ascult zile şi nopţi în şir

cum din adâncul materiei urlă nimicul.

MANUALUL BUNULUI SINGURATIC

Încă te ştie gura mea sărutând lame subţiri

încă te ştiu mâinile plânsul fără motiv

vai mie rătăcitor prin oglinzi

firimiturile cântecului au amuţit

şi-i atâta linişte

de parcă-aş fi murit în mai multe trupuri deodată.

Cândva stam printre împuşcăturile râsului

sfidam de departe desfrunzitele ore

acum tot mai spăşit înaintez

de teamă să nu trăiesc altcuiva viitorul.

Încă te ştie gura mea sărutând lame subţiri

încă te ştiu mâinile plânsul fără motiv

pe străzi amurgite cineva proclamă totemul

iubirii întoarcerea la cărţile care ne-nving

cuvintele trec obosite ca spălătoresele seara

îngerii dorm

prietenii îmbătrânesc în fotografii

Manualul bunului singuratic lâncezeşte-n odăi.

COLBUL

Dar vorba lui Brodski: cât la sută

este viu omul când e viu şi cât la sută

mort când e mort?

El nu cunoaşte teoria inviolabilităţii

când intră în case în haine în gânduri

şi-n bisericile Domnului.

Pe poet de-l calci pe bătătură va spune:

„Toate-s praf, lumea-i cum este“

şi „În zadar în colbul şcolii…“

Treci pe marile străzi

oricine-ţi va vorbi despre el

şi căutătorii Graalului şi cerşetorul cu priviri

cenuşii.

Iar neofuturiştii bizantini

îţi vor arăta aterizare lentă

pe calul troian, pe statui sau în ochii

eroilor naţionali

în cămările spiritului

pe cicatricea infantei şi în lapsusurile memoriei

pe papilele gustative dându-ţi gustul de anticariat

în gură pe când seniorial mai asculţi adierea

sângelui prin vena cavă

ca trecerea unui râu printre stânci.

AFRODITA DIN ŞIFONIERUL VENEŢIAN

Cât de pieziş mă priveşti

unsurosul meu timp

epocă spartă-n ţăndări urmărită

de smog şi lehamite

apocalipsă cu ghionturi şi celofan pentru muşte.

Cât de pieziş trec prin noi baloanele tale

de săpun.

Ai văzut vreodată cum se masturbează asfinţitul?

mă-ntreabă tânărul neofit

suflându-şi nasul peste anotimpuri.

SOYONS RAISONNABLES!

Ziua ca un suspin uitat în memorie.

Golul gudurându-se până şi în surâs

sexoterapia jurnalul Katarinei Boz citit

până la pierzanie (silabă cu silabă) calea

ferată abatorul EPITETE PĂGÂNE DE ALFABETIZAT

NEPUTINŢA.

Istoria defilând.

Bărbaţi voioşi ai unei ţări latine.

Citim despre Afrodita din şifonierul veneţian

refuzăm o călătorie prin gaura cheii.

CINE AMÂNĂ A TRĂI CUM SE CUVINE

DOMNULE HORAŢIU?

ZIUA ÎN CARE PRIMEAM O SCRISOARE

DE LA ODYSSEAS ELYTIS

Peste pagini se aşeza lumina tremurândă

clopote mari îşi amestecau limbile

murmuram cântece pentru cel ascuns în cearcănele

cântecului.

Venea Moartea cerea tinereţii iertare şi trecea

mai departe

moartea de culoarea străzii Max Jacob moartea ca o seară

subţire perfectă ca râsul femeii iubite.

Intram tot mai des în cinematografele lui Iisus

la întoarcere povesteam de-o apă neagră

„O, DIEU, PURIFIER NOS COEURS!”

O, Dieu! Citeam greaţa de Sartre şi ore franceze

de Ion Pop şi sfârşitul războiului lumii de Llossa

Între timp multă trăcăneală cu de-alde Dante,

Emily Dikinson, Gregory Corso,

Jorge Lezama Lima, Tudor Gheorghe şi Noica

puşi laolaltă în amintire.

În ziua când primeam o scrisoare de la

Odysseas Elytis

peste pagini se aşeza lumina tremurândă

clopote mari îşi amestecau limbile

ieşeam în stradă (O, FEMEILE CU TRUPUL SFĂRÂMICIOS

CA TUTUNUL!)

printre suferinzii de ementropie

obosit de drumurile din palmă

îmi puneam sufletul cu faţa la zid

nebun după libertatea ascunsă în lucruri.

Chiar şi aceste rânduri târzii şi amestecate cu roua

unei dimineţi de septembrie

mi se par o goană după libertatea

pe care ţi-o dă singurătatea

în faţa căreia şi nefericirea-i o scuză.

CORABIA

Zi de zi am lucrat la corabia cu şapte pânze

ca la o mare construcţie.

I-am aşezat cu grijă prova teuga babordul,

Treceau zilele – prostituate fierbinţi

pentru ibovnici de treabă. Tinereţea

aşa a trecut.

Veneau oamenii un fel de Iisuşi astmatici :

„Se spune c-ar înălţa o corabie

dar nimic nu se vede – ziceau –

poate că-i doar o corabie de vorbe”.

Zi şi noapte am continuat să lucrez la corabie.

Zi şi noapte imperiul îndoielii am frânt.

I-am aşezat cu grijă pupa trirema odgoanele

despăturita vatră din suflet găleţile cu rouă.

„Poftiţi în corabia cu şapte pânze

vântu-i prielnic şi depărtarea ne-aşteaptă

iat-o cum luminează cu toate rănile sale !”

Dar oamenii întârziau să urce.

„Asta nu e o corabie ca toate corăbiile

ziceau încercând în mâini carcasa de litere

fierbinţi

asta e o corabie de silabe

asta e o corabie umplută cu lacrimi”.

GENERAŢIA OBOSITĂ

Dar cine să mai vadă cele o mie de mirese

dansând în fiecare noapte la marginea Nilului?

Şi cine cohorta de îngeri şi

vechiul burg dezmierdat de un clopot?

Cu zilele târându-se albe ca arginţii trădării

(de care nici Iuda nu mai are nevoie)

într-o camer㠖 feed-back – înţesată cu amintiri şi

păianjeni

prietenul meu plecat pe-un fir de alcool

îşi sorbea gloriola

admonestând deşertul din clepsidră.

© 2007 Revista Ramuri