Legi nescrise

„Îl privi pe soldat ºi-i zãri ochii parcã scânteind. Sau i s-o fi pãrut lui. Dar se putea orice acum, dacã îi spusese pe nume: «Sperdeo». De când se ºtia, nu-l scoseserã din «naºule» ºi «nãºicule». «Sperdeo!» Îi venea sã punã mâna biniºor pe toporiºcã ºi sã-i dea una în moalele capului, sã-l înveþe cum sã vorbeascã cu el. – Uite o stea, zise Tebeicã. Se-mprãºtie frigul, nu mint gâºtele… N-o vezi? De-abia se vede, e ca de cearã… La dreapta, deasupra drumului, cam între urechile cailor, mai sus cu o palmã… Uite încã una… Sunt douã, zãu sunt douã. – Ce i-ai adus muierii? îl întrebã Sperdea, sã schimbe vorba ºi sã afle ce are în traistã. – Ce sã-i aduc? Pe mine. – Bine, bine, da’ ceva… cadouri?... Amintiri, chestii… – N-am avut în ce sã le aduc, zise Tebeicã ºi Sperdea scuipã din gurã o sãmânþã întreagã. Ba, am uitat, gãsii în garã un cartuº gol, cãlcai pe el. Îl luai, i-l dau aºa, sã-l punã la icoanã, cã flori nu încap în el… Zãu, nu glumesc, uite cartuºul! ªi gãsii încã unul, dacã vrei þi-l dau þie, aºa, ca amintire… Cã tot n-ai cãlcat deloc prin rãzboi, n-ai fãcut nici un pas prin el. – Lasã, mi-l dai altã datã, zise Sperdea, punând mâna pe frâie ºi oprind caii. Ajunserãm lângã cimitir, nu vrei sã-þi vezi crucea? – Ba. – Þi-e fricã sã intri în cimitir? – Ba. – Du-te ºi tai-o, îþi dau toporiºca… Dacã trãieºti, de ce sã ai cruce? – Las-o sã fie, sã-mi aduc ºi eu aminte câteodatã cã am fost prost… ªi e mai bine, e un semn c-am murit, ºi eu trãiesc. […] – Sperdeo, vino, mã, sã priveºti apa, uite se vãd douã stele în ea… Mâine am sã viu sã mã scald, gâºtele sãlbatice au trecut pe cer, în sus… Tebeicã se aplecase pe loitra podului ºi privea apa ºi stelele ce izvorau vii din ea. – Ce aer, mamã, l-a spãlat ploaia ºi ceaþa, nu mai e nici un fir de praf în cer… Sperdeo, vino, mã, sã vezi stelele! Tebeicã îºi legãna mâinile deasupra apei ºi privea stelele din ea. Apoi stelele se tulburarã deodatã ºi vorbele se rãspândirã în apã, înecându-se bolborosind. Sperdea se urcã în cãruþã cu toporiºca în mânã ºi dãdu bice cailor. Cãruþa, smucitã, era sã se frângã în douã. Caii nechezarã pe rând, cu capetele pe sus. Sperdea se-nveli pe picioare cu cojocul din ladã ºi îºi ºterse cu mâneca fruntea aburitã. Apoi se uitã la ceas ºi se gândi cã nimeni n-are în sat un ceas ca al lui. Ajunse acasã ºi se culcã fãrã sã mãnânce, deºi ºtia cã nimeni nu vãzuse nimic. Habar n-avea satul cã venise în cãruþã cu finu-sãu. Apa era adâncã ºi lumea ºtia cã morþii nu învie. Bãu o litrã de þuicã ºi adormi pe partea stângã. Dimineaþa auzi bãtãi în poartã ºi înjurã în gând cã îl poate trezi cineva aºa devreme. […] Când trecu colþul casei, spre poartã, zãri venind pe bãtãturã, lovind câinii cu o nuia, un soldat. Îl privi o datã ºi nu ºtiu ce vrea, apoi ochii i se oprirã pe o cârpã albã ce-i înfãºura capul. – Te sculaºi, Sperdeo? zise soldatul, ºi Sperdea încremeni. Era finu-sãu. – Venii sã-mi iau cãruþa ºi caii, zise omul. ªi scoase caii din grajd ºi-i înhãmã. Lui Sperdea parcã i se sfârºiserã cuvintele. Nu ºtia dacã e cel adus de la garã, ori altul. Toþi ºapte semãnau, erau fãcuþi de Tebeicã cu prima sa muiere.”

(Gâºtele sãlbatice)

*

Dumitru Radu Popescu este unul din­­tre cei mai consistenþi ºi consecvenþi prozatori români contemporani. Afirmat la începutul anilor ’60, el ºi-a scris opera cu o tenacitate ieºitã din comun, indiferent de contextul istoric dat. Dacã o parte dintre romancierii noºtri de calibru ºi-au pãrãsit uneltele dupã Revoluþia din 1989, ocupându-se preponderent cu reeditarea titlurilor mai vechi ºi mai puþin cu scrierea unora noi, D.R. Popescu ºi-a pãstrat ritmul creativ care l-a consacrat, asemenea lui Nicolae Breban, un alt romancier de vocaþie.

Paleta sa este foarte largã, romanul ºi povestirea, piesa de teatru ºi pagina de eseu, tableta jurnalisticã, versul ºi crochiul literar-sentimental fiind practicate în succesiune ºi simultaneitate. Romanul, ca gen polimorf, se preteazã cel mai bine elasticitãþii sale discursive. Textul amestecã, uneori nãucitor, diferite planuri temporale ºi nivele simbolice, realitate ºi vis, istorie factualã ºi proiecþii ale imaginaþiei, într-o scriiturã marcat ºi asumat modernistã. Cititorului i se oferã nu o realitate ficþionalã planã ºi platã, ci un univers artistic în continuã „fierbere” ºi expansiune. Prozatorul dã impresia cã vrea sã spunã totul, dar într-un mod nelinear ºi noncronologic, ca la unii dintre marii autori ai modernitãþii, Joyce ori Faulkner. Realitatea înconjurãtoare, mediile sociale ºi siluetele personajelor se vãd astfel reproiectate într-o literaturã de o superioarã intensitate. Viaþa interioarã a protagoniºtilor este de o bogãþie imposibil de prins ºi rezumat într-o formulã, iar raporturile lor exterioare capãtã electricitatea întâlnirilor exponenþiale. În mod frecvent, autorul surprinde în acelaºi conflict epic absurdul ºi totodatã implacabila derulare a existenþei. Nimic nu este predictibil, ºi totuºi, la o a doua lecturã, constatãm cã dincolo de orizontala faptelor ºi a întâmplãrilor existã un vector al necesitãþii.

În Gâºtele sãlbatice, povestire de tinereþe biologicã ºi maturitate artisticã, asistãm la o similarã curgere a întâmplãrilor cãtre un final greu de ghicit, dar perfect logic. Logica instrumentalizatã de autor nu este nici de ordin formal, nici de tip realist. Când lucrurile nu se dispun convenabil în tiparul realismului obiectiv, contururile prozei se vor modifica în lumina stranie a supranaturalului, miraculosului, fantasticului. Întoarcerea bãrbatului de pe front, care ar trebui sã punã capãt unui interval de suferinþã, chin ºi sânge, este foarte aproape de a se încheia. Tebeicã se aflã la doi paºi de casa lui ºi, coborând din tren, îºi vede caii de la cãruþã. Animalele însã
nu-l recunosc, fiindcã naºul „cumsecade”, câtã vreme finul sãu a fost pe front, a avut grijã sã punã mâna pe o parte din avutul tânãrului. Fãrã a ºti, deocamdatã, cum au involuat lucrurile în absenþa lui, Tebeicã îi vorbeºte lui Sperdea cu mai puþinã consideraþie decât era acesta obiºnuit. Rãzboiul l-a cãlit ºi l-a maturizat pe acest tânãr, ca ºi pe fraþii lui „fãcuþi de bãtrânul Tebeicã cu prima muiere”. Nici unul dintre ei nu s-a întors pânã acum de pe front, astfel cã satul i-a crezut morþi, ca ºi pe eroul din prim-plan. Întoarcerea lui din rãzboi nu are cum sã constituie un motiv de bucurie pentru naºul lacom, care i-a diminuat averea în beneficiu propriu. Pentru a ascunde toatã aceastã stare strâmbã de lucruri ºi a rãmâne în posesia averii sporite, Sperdea aºteaptã acum un moment propice ºi, când îl gãseºte, îl izbeºte cu toporiºca pe tânãrul guraliv, revenit la casa ºi la avutul lui. Relatarea propriu-zisã a uciderii lipseºte, autorul alegând soluþia, mai expresivã literar, a sugestiei celor petrecute. Vãzute în apã de cãtre Tebeicã, stelele se tulburã deodatã, iar vorbele i se îneacã „bolborosind”.

Ajuns acasã, ucigaºul nu are mustrãri de conºtiinþã, ci doar siguranþa faptului cã nimeni nu l-ar putea bãnui de fapta comisã. Despre fraþii Tebeicã toatã lumea ºtie cã au murit în rãzboi. Iar „morþii nu învie”. Însã rãzbunarea oribilei crime, care a tulburat în adânc ordinea existenþei, nu va putea fi – prin aceasta – amânatã. Ca în Macbeth al lui Shakespeare ori în Baltagul lui Sadoveanu, reversul demistificator apare într-un mod neaºteptat, dar cu atât mai terifiant. Fragmentul final îl proiecteazã într-o luminã tulbure, realist-fantasticã, pe graniþa subþire dintre coºmar ºi realitate. În faþa ochilor lui Sperdea apare, ca un spectru al rãzbunãrii, Tebeicã, cu o cârpã albã înfãºurându-i capul. Este cel lovit cu toporiºca cu o searã înainte ºi crezut mort? Este unul dintre fraþii lui? Prozatorul ambiguizeazã voit naraþiunea. Dincolo însã de interferenþa celor douã coduri, realist ºi fantastic, mai fecundã se dovedeºte implicaþia cã rãzbunarea este transindividualã, þinând de destin. Altfel spus, e mai puþin important cine va fi agentul reaºezãrii lucrurilor în ordinea lor fireascã. Esenþial este cã dreptatea nu poate fi distorsionatã, dislocatã, ocultatã pe termen lung; ºi cã adevãrul va ieºi la suprafaþã, într-un fel sau altul.

S-ar putea spune cã povestirea lui D.R. Popescu transcende cadrul tradiþional-rural în care este plasatã, prin modernitatea ei narativã. Dar tocmai într-un asemenea univers închis ºi stabil cum este cel al satului, filozofia echilibrului armonios al existenþei ºi morala eliminãrii rãului nu sunt simple acte de discurs, ci file nescrise ale existenþei cotidiene.