– Dragă Daniel, încep dialogul nostru prin a te felicita pentru volumul Linia de contur (Editura Spandugino) distins cu Premiul pentru Cartea de Critică, Eseu şi Istorie literară la Premiile Uniunii Scriitorilor din România. Ce reprezintă în parcursul tău obţinerea acestui premiu?

– Acum, când răspund, mi-au trecut emoţiile intense pe care le-am avut la primirea acestui Premiu. Nu e primul pe care îl iau, dar este probabil cel mai important. Iată că, la aproape douăzeci de ani de la Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, se poate spune că am confirmat speranţele puse în mine atunci. Pe de altă parte, nominalizările au fost atât de bune, încât m-am bucurat foarte mult şi pentru nominalizarea cărţii mele. Fiindcă nominalizarea unei cărţi înseamnă selectarea ei dintr-un număr mare de titluri apărute într-un an în genul respectiv; deci, de vreme ce Linia de contur a fost nominalizată din câteva zeci de titluri de critică, eseu şi istorie literară şi a intrat pe lista scurtă, cum să nu mă bucur?

Mulţumindu-ţi pentru felicitări, ca şi pentru invitaţia la acest dialog, voi răspunde simplu: obţinerea acestui Premiu al Uniunii Scriitorilor, după nominalizarea cărţii semnate de mine, înseamnă consacrarea.

– Majoritatea cărţilor mele de până acum sunt făcute din texte publicate anterior în reviste. Chiar şi la teza de doctorat, nu mai ştiu exact când, înainte sau după susţinerea ei, am dat în foileton, în Ziarul de Duminică, la invitaţia lui Stelian Ţurlea, episoade din biografia lui Ion D. Sîrbu. Dacă aş fi fost activ în anii în care Noica era „antrenorul” de la Păltiniş şi, ca ipoteză de lucru, filozoful mi-ar fi dat sfatul să am o perioadă de recluziune culturală, să stau câţiva ani fără să public nimic, l-aş fi întrebat: „Glumiţi?” şi aş fi fugit de acolo mâncând pământul. Până şi în armată, pe când îmi făceam stagiul militar, timp de şase luni, am scris săptămânal pentru Adevărul literar şi artistic, unde m-a debutat C. Stănescu. Am scris în fiecare săptămână cel puţin un text din 1997 încoace; şi nu din obligaţie, ci fiindcă mi-a plăcut să fac asta şi aşa am vrut eu: să citesc şi să scriu neîntrerupt. Cineva se poate mira de dimensiunile cărţii mele recente: peste 700 de pagini, format mare. Da, e o carte cu multe pagini, dar câţi ani de muncă au fost necesari pentru conţinutul acestei cărţi? Cam 12 ani.

– Valeriu Cristea, tatăl meu adoptiv şi binefăcătorul meu, insista adesea, când eram student, să debutez cu un text de critică literară. Îmi dădea exemple de tineri critici care se lansaseră deja, Răzvan Voncu sau Bogdan Popescu sau Sebastian-Vlad Popa, şi mă întreba direct: tu de ce nu vrei să scrii? Chiar nu ştiu de ce, poate că încă nu sunt pregătit, îi răspundeam; şi-mi vedeam de învăţat la multele şi dificilele materii din Facultate. Valeriu a fost deci primul om care a crezut în mine, care m-a considerat capabil să fac critică literară, încă înainte de a fi scris eu primul rând. Iar apoi, când am început să scriu, el îmi citea textele, îmi făcea unele observaţii şi se minuna uneori de parcă cine ştie ce valoare ar fi avut cronicile mele. Erau modeste, zic eu, dar el zicea altfel. Apoi, am început să cred că oi avea şi eu ceva îndreptăţire să-mi spun critic literar. Dacă o spunea el!...

– Da şi nu. La Călinescu e mai mult da, la Maiorescu e mai mult nu. În această privinţă, sunt mai degrabă maiorescian decât călinescian şi spun: chiar dacă un critic are talent literar, chiar dacă se observă în scrisul lui plasticitate, expresivitate, capacitate de insolitare, chiar dacă portretistica dezvăluie aptitudini de scriitor, faptul că el scrie despre literatură şi că discursul lui este secund în raport cu textul literar, care este prim, mi se pare decisiv. Chiar şi Călinescu, care a împins foarte departe literaturizarea criticii, scrie despre autori de literatură. Nimeni n-ar spune despre un comentator de fotbal care descrie, rezumă, evaluează un meci de fotbal, că el este fotbalistul. Ca să închei pe aceeaşi linie: când Călinescu scrie Enigma Otiliei, el ar fi fotbalistul. Când acelaşi Călinescu scrie Sensul clasicismului, el ar fi comentatorul de fotbal.

– Cred că obiectivitatea este condiţia esenţială a criticii literare. Se leagă de ce spuneam mai devreme: critica fiind un discurs despre literatură, analistul trebuie să pună între paranteze nu numai propria subiectivitate, inerentă, ci şi tot ce ţine de sfera extra-literarului. De exemplu, un scriitor a dat o carte slabă, dar are o funcţie înaltă. Tendinţa este de ajustare la prestigiul şi beneficiile funcţiei, fiindcă suntem cu toţii fiinţe sociale. Dar un critic adevărat rezistă acestei ajustări şi opune calculului de oportunitate modul în care el, cu gustul lui, cu priceperea sa, a receptat cartea. O altă situaţie: un autor a dat o carte valoroasă şi acelaşi autor l-a calomniat şi l-a insultat pe critic anterior. Să ne gândim câte insulte a primit Lovinescu... Lovinescu a rezistat minunat şi ajustărilor sociale, şi gustului pentru revanşă personală. În critică a fost obiectiv, senin şi cu gândul numai la cartea pe care o citise. Aceasta este critica.

– Nu ştiu cum le este tinerilor de azi; ei ar trebui să răspundă la prima jumătate a acestei întrebări. Din afara generaţiei lor, format în altă epocă decât aceasta, eu aş putea să spun: nu cred că le este mai greu decât le era tinerilor „optzecişti” în ultimul deceniu al ceauşismului. Există, da, mulţi diletanţi şi avem chiar situaţii ciudate în care ţine cursuri de creative writing un autor care nu a dat vreo carte bună în genul ale cărui taine le dezvăluie cursanţilor. Eu n-aş putea lua lecţii de matematică de la cineva care nu ştie matematică, dar iată că totul e posibil. Urmează să învăţăm să sărim cu paraşuta şi să ne ţinem strâns de mâini cu un antrenor de paraşutism care nu a sărit niciodată cu paraşuta. Doamne, ajută!...

Profesia de critic literar îşi găseşte rostul şi îndreptăţirea în acest context literar şi cultural, în care se scrie şi se publică atât de uşor, iar supralicitările şi encomioanele sunt la ordinea zilei. E terenul cel mai bun de „acţiune” pentru un critic şi un cronicar literar.

– Încep cu a doua întrebare. Limitele exigenţei mele sunt date de situaţii de viaţă excepţionale, pe care le iau ca atare şi… nu scriu. Dacă un autor îmi trimite o carte, eu o citesc, mi se pare slabă şi vreau să scriu asta, şi aflu că autorul e grav bolnav, e pe moarte, şi-a pierdut copilul, traversează o suferinţă cumplită, renunţ să-i mai recenzez cartea. Nu vreau ca prin cronica mea să-i aduc omului care suferă în cel mai înalt grad încă o suferinţă, cât de mică. Mă abţin şi pun singur limite exigenţei mele critice.

Altfel, dacă ne gândim la condiţia criticii literare, limitele sunt altele pentru fiecare critic în parte. Unii sunt remarcabili critici de poezie, dar nu au priză la textul prozastic. Alţii, dimpotrivă, sunt buni cititori de proză, dar nu au antene pentru lirică. Sunt limitele unei specializări, care poate merge şi pe verticală temporală (specialiştii în cultură română veche percep mai greu modernitatea literară, esteţii şi estetizanţii, precum I. Negoiţescu, comit erori de evaluare când se referă la texte vechi). Sigur sunt şi limite de instrucţie, de formare intelectuală şi profesională, de gust. De aceea, pentru mine este important să-mi recunosc limitele, să mi le asum şi să încerc să le depăşesc: să le împing puţin mai încolo, făcând un cerc de critică literară valoroasă cu raza cât mai mare. Voi încheia repovestind o „pildă” dată de Blaga contrat dur de Beniuc, istorisită de Ion D. Sîrbu, fostul discipol al lui Blaga. Fiindcă Beniuc era mic de statură, „pilda” lui Blaga arăta cum tranşează urşii grizzly disputa pentru întâietate. Nu, nu se bat între ei, cum am fi tentaţi să credem. Rivalii se duc spre un copac înalt, se întind şi zgârie cu ghearele scoarţa copacului. Ursul care zgârie copacul mai sus decât celălalt câştigă competiţia, iar învinsul se retrage, înţelegând ce…? Înţelegându-şi limitele.

Limitele lui Iorga, ca istoric, sfidau pur şi simplu limitele altora. Călinescu scrie despre Iorga următoarele: „El e un specialist total, un istoric care a sorbit apa tuturor. Nu este cu putinţă să-ţi alegi un domeniu oricât de îngust şi umbrit din istoria română fără să constaţi că N. Iorga a trecut pe acolo şi a tratat tema în fundamentul ei.”. Şi, cu o analogie funambulesc-călinesciană: „Iorga este în istorie Virgiliu, Sf. Paul şi Beatrice laolaltă, care te conduce din infernul diplomelor până în roza celestă a viziunilor totale.”.

Cât de sus zgârie scoarţa copacului literaturii critica lui Călinescu însuşi!