• Regia: Andrei Măjeri

• Scenografia: Alexandra Panaite

• Distribuţia:

Psihologul şcolii – Nataşa Raab

Femeia de serviciu/ Fata trendy – Raluca Păun

Directorul – Marian Politic

Fata frumoasă – Romaniţa Ionescu

Fata premiantă – Ioana Manciu

Fata deprimată – Monica Ardeleanu

Penteu – Alex Calangiu

Băiatul bătăuş – Ştefan Cepoi

Denis – Cătălin Miculeasa

Băiatul trist – Andrei Ştefănescu

• Make-up design: Minela Popa

• Light design: Dodu Ispas

• Documentarist: Andreea Chindriş

• Regia tehnică: Bogdana Dumitriu

• Sonorizare: George Udrea

• Sufleor: Ramona Popa

Care e legătura între Bacantele lui Euripide şi Exploziv, spectacol ce are la bază o rescriere foarte liberă a celebrei tragedii? Pattern-ul original e fragmentat şi e menţinută ideea zeului revoltat ce primeşte o nouă identitate integrată culturii pop-rock, Dionysos devine Denis, un teen idol, un zeu modern. Acţiunea se deschide într-un fel de American High School, o concentrare de clişee despre problemele şi preocupările unor tineri ce trăiesc ca-n filme şi au asimilat un amestec de reprezentări culturale, între teribilismul vârstei şi un fel de isterie generalizată produsă de apariţia lui Denis, eroul nonconformist, copilul teribil ce seduce şi profesoarele şi elevele.

Într-o şcoală ce respectă principiul diversităţii, o clasă multiculturală (cu afro-americani, latino şi un evreu victimă a bullying-ului), o şcoală model cum ar spune directorul ce cultivă un mini-cult al propriei personalităţi, vine precedat de zvonuri (ce-i amplifică popularitatea) un elev nou, Denis. El schimbă ierarhiile, devenind preferatul fetelor, e mai influent decât şeful clasei şi chiar decât directorul, care îşi asigură o autoritate de suprafaţă tolerând acţiunile lui Denis. Carisma lui aparent inexplicabilă (care în cazul lui Dionysos se justifica prin puterile divine) stă în autenticitatea lui, trăsătură comună cu eroul mitic, ce în Bacantele vine să revendice poziţia ce i se cuvine, el fiind fiul adevărat, zeul autentic. Aici autenticitatea nu e mascată de comportamentul de huligan, pentru că el e singurul care se revoltă, nu acceptă presiunea falsă a părinţilor ce „se sacrifică”, are curaj să-l înfrunte pe directorul ce scrie lecţia după carneţel, să-i spună psihologului adevărul despre relaţia toxică cu părinţii, să vorbească, să pună întrebări, ştiind că răspunsurile nu sunt foarte confortabile. Cătălin Miculeasa îşi compune rolul aproape fără greşeală, întreţine energia, violenţa sentimentelor care impregnează textul, partitura lui.

În contrapunct cu el apare Penteu, şeful clasei, un personaj la fel de autentic, prin forţa convingerilor sale, pe care le afirmă repetat „Oamenilor buni li se întâmplă lucruri bune.” Aici se intersectează Exploziv cu tragedia antică, în obstinaţia lui Penteu de a crede în adevărul lui, până când, forţat să se conformeze adevărului lui Denis, are propriul moment de răzvrătire şi sare în gol. Nu e însă singurul motiv. Şi el are o relaţie defectuoasă cu părinţii, în special cu mama sa, psihologul şcolii. Elise Wilk alege foarte inspirat să amplifice tensiunea mamă-fiu integrând mai mult sau mai puţin evident o întreagă tradiţie culturală ce a epuizat mitul lui Oedip. Din nou background-ul personajului e trasat prin câteva scene clasice: pulovărul de Crăciun, descoperirea accidentală a infidelităţii tatălui, prima iubire, primul sărut sunt convenienţe având ca pretext secvenţe din comediile romantice americane. E un fel de travestire a identităţilor, alternând intrări şi ieşiri din rol, pe care Alex Calangiu le punctează exact, revolta lui e temperată, pentru că el e temperat, responsabil, atent cu afectele celorlalţi, în special cu cele ale mamei sale (acceptarea pulovărului cu riscul de a fi ridicol), însă şi cu momente de vulnerabilitate ce nu pot fi controlate, din nou în relaţie cu mama sa ce îl ignoră complet, „Altă dată, acum n-am timp”.

O dramă convenţională trăieşte şi psihologul şcolii, pentru care Denis întrupează „dulcea pasăre a tinereţii”, intră în jocul lui aparent inofensiv, fără să realizeze că acesta se poate închide ca o capcană în jurul jucătorilor. Nataşa Raab disociază fin comportamentele personajului, trecând prin exaltare pentru Denis, indiferenţă şi remuşcări, refuz şi acceptare a crizei personale. Cele mai reale momente sunt cele în care îşi retrăieşte tinereţea prin Denis, ezitările, anxietatea, anticiparea ce preced întâlnirea din club.

Drama directorului surprinde acelaşi simulacru de existenţă: auto-glorificarea permanentă vs. „o viaţă O.K.” sau întrebări cu potenţial destabilizator „dumneavoastră sunteţi fericit?”. Marian Politic accentuează anomaliile, excesul de narcisism al directorului, caricaturizează prezenţa lui alunecoasă. E o prefăcătorie pe care nici el nu o mai suportă, asaltat de coşmaruri eliberatoare în care se aruncă în faţă unui camion, până la viziunile cu animale sălbatice, un fel de metaforă a junglei urbane în care trebuie să mimeze curajul.

Dar nu totul este întunecat în această formulă hibrid de tragedie greacă, musical şi teenage drama. Confruntările din vestiarul fetelor, foarte vocale şi colorate, sunt dirijate de fata trendy, Raluca Păun, cu o atitudine intimidantă, un timbru nazal, ce-i însoţesc comentariile ironice. Trecerea în celălalt rol (femeia de serviciu) schimbă registrul ironic, dar păstrează tupeul fetei de cartier care cu o privire atotştiutoare emite judecăţi: „oamenii ordonaţi au ordine în viaţă”, vede, ascultă, strânge firele poveştii. În ierarhia nescrisă a vestiarului, poziţia superioară revine întotdeauna fetei frumoase care ştie ce vrea: la început pe şeful clasei/ băiatul bun, apoi pe Denis/ băiatul rău (Romaniţa Ionescu, între extreme – copilăroasă şi spontană sau brusc exaltată, agresivă, preluând stilul lui Denis). Succesiunea episoadelor de musical, cu excepţia momentului TNT AC/DC („Cause I’m T.N.T., I’m dynamite” ce anunţă recunoaşterea lui Denis drept lider/ tricoul roşu pe care scrie GOD) care e un efort colectiv, devine prilej de recitaluri individuale: Ioana Manciu cu Gaudeamus igitur ca un strigăt spart, mimând mişcări de majoretă sau un duo dinamic (Monica Ardeleanu şi Ştefan Cepoi) reia coregrafia clasică din Grease, două momente la polul opus figurând euforia serbărilor dionisiace.

Tensiunea dramatică, stilul simplu si alert, soluţiile scenice ingenioase, conflictul central ce creşte şi creşte până când explodează, smulge din inerţie, traversează sedimentările mitului şi recuperează imaginea zeului în cultura populară; iar în anumite momente, pe scenă se produce o alchimie ce explică marea adoraţie, cum ar fi dansul final al lui Denis, revoltă a vitalităţii împotriva morţii.