După Răzvan Petrescu

• Regia: Dragoş Alexandru Muşoiu

• Scenografia: arh. Andreea Simona Negrilă

• Asistent scenografie: George Dulămea

• Distribuţia:

Radu: Claudiu Bleonţ

Corina: Iulia Lazăr

Cristi: Angel Rababoc

Emil: Adrian Andone

Aurel: Cătălin Vieru

Anca: Iulia Colan

Doina: Gabriela Baciu

Ioana: Anca Dinu

Gigi: Eugen Titu

„Mi-a luat ceva timp până să mă hotărăsc în privinţa măştii.” Replica de început nu divulgă, ci instaurează convenţia pentru că totul e un joc de măşti în Spargerea: personajele, jaful, motivaţia, organizarea şi executarea lui. Sociologul Ervin Goffman (The Presentation of Self in Everyday Life) utilizând analogia cu teatrul, observa cum jocul de rol personifică realităţile sociale şi personale, efortul depus de individ în construirea şi punerea în scenă a unor identităţi multiple. Dramatizare după nuvela Jaf armat de Răzvan Petrescu, montarea lui Dragoş Alexandru Muşoiu încearcă trecerea spre un performance cotidian, conectat la real, cu un context social detaliat. Presiunile sociale sunt cele care determină personajul principal (Radu, medic psihiatru) să pună la cale jaful. În aventura sa îi implică şi pe cei mai buni prieteni ai săi: Cristi şi Emil plus Aurel, un băiat de cartier, un fel de „consultant”. Radu e persuasiv: „Va fi experienţa vieţii noastre. A intelectualilor începutului de mileniu.”, mai ales când Cristi consideră „jaful noului secol” o imensă prostie.

Contextualizarea culturală se suprapune celei sociale, Radu pare convins de puterea artei de a influenţa realitatea (şi aici sunt introduse titluri/ teme recurente în proza lui Răzvan Petrescu: Drumul spre înalta societate, tinerii furioşi ai lui John Osborne, muzica lui Rahmaninov), însă parafrazând o replică a lui Woody Allen „Life doesn’t imitate art, it imitates bad television.” Şi ca într-un reality show /sit-com ce se desfăşoară pe scenă, decorurile minimale se schimbă rapid şi scenele se întretaie – monologul lui Radu, dialogul Radu-Cristi, speech-ul lui Aurel, intermezzo-ul casierei, explicaţiile panicate ale lui Emil, întâlnirea Aurel-Corina, pregătirea jafului, retragerile şi revenirile succesive (Emil, Aurel) şi reconstituirea jafului propriu-zis din perspective multiple.

Şi pentru că e un jaf al intelectualilor, jocurile intertextuale sunt mai subtile ca jocurile cu măşti şi dincolo de referinţele livreşti (Martin Amis, Nabokov, Saul Bellow, Kant) sau cinematografice (Tarkovski, Sidney Lumet, Oliver Stone), cele muzicale acompaniază, punctează secvenţele-cheie şi, reluată obsedant, Rapsodia lui Rahmaninov pe variaţiunile lui Paganini (variaţiuni ce includ şi secvenţa Dies Irae din Messa da Requiem, construcţie liturgică funebră) expune motivaţia spargerii – dincolo de exasperarea lui Radu, de senzaţia „că explodează”, este boala Corinei, anxietatea, groaza nemărturisită a morţii: „Nu-mi place psihiatria, detest lumea-n care-o practic, Corina e bolnavă, n-am copii, mi-am ratat viaţa, Bricul Mircea nu va mai pluti niciodată.” (Într-un biotext, Răzvan Petrescu declara autoreflexiv „Şi-am scris întotdeauna numai despre moarte, «singurul adevăr obiectiv», problema problemelor, după Whitman. Şi după alţii.”)

În rolul Corinei, Iulia Lazăr, cu o perucă azurie, cu pupilele dilatate, descinde în scenă cu o deconcertantă resemnare, ignoră infatuarea lui Aurel, iar scena seducţiei, de o frumuseţe sumbră, dezvăluie complexitatea personajului cu toate infirmităţile lui. Corina e prinsă într-o aventură a reîntregirii trupului şi, consecutiv, a regăsirii de sine: „N-o să mă recunoască nimeni, surpriză, Milonga del angel. Cine n-a ascultat Astor Piazzolla e un bou trist.” Momentul, cu o doză necesară de patetism, este contrabalansat de umorul negru al tripletei Radu-Cristi-Emil. Radu se identifică cumva cu tinerii furioşi, cu asasinii din Natural Born Killers şi e cuprins de o stare de amoc pe care Claudiu Bleonţ o exprimă uneori cu un exces de teatralitate. Expansiv, însă vulnerabil şi profund uman, se abandonează rolului şi se coordonează impecabil cu Angel Rababoc (Cristi) şi Adrian Andone (Emil), încadrându-se în spaţiu şi text. Dacă Radu se revendică revoltaţilor, atât Emil cât şi Cristi intră în zona resemnaţilor, o resemnare suportabilă prin ironie şi autoironie, jucate cu multă dispoziţie de cei doi actori: „tu nu ştii că sufăr de sindrom discordant cu halucinaţii, la ce-aş putea fi bun într-o spargere adevărată ?” (Emil).

O rupere de ritm apare din intercalarea rapidă a personajelor secundare, cu intervenţii spontane: convorbirea telefonică a Ancăi (Iulia Coman, apariţie stridentă, salvată de partitura vie, spumoasă), Gigi, paznicul-pacient pentru care coşmarul prinde viaţă, sau baletul nevestelor: Ioana şi Doina, prinse involuntar în acţiunile hazardate ale soţilor. La fel de sacadat e reconstituită şi spargerea: variaţiuni trecut-prezent, polifonie, exerciţii de slow-motion şi factorul imprevizibil: „Radu s-a întors şi-a tras chiar înainte să ştie c-o face, o singură dată, pe urmă a apărut din noapte Aurel c-o basma pe faţă, a aprins lumina şi s-a aplecat spre cea mai frumoasă fată care-şi vizita demult iubitul la Topraisar (…) Aşa se termină lucrurile şi-n realitate”.

Concepţia scenografică dispune corpuri modulare care sugerează spaţii distincte, accentuând vocile distincte şi frecventele schimbări de perspectivă. Subintitulată „remix după Răzvan Petrescu”, Spargerea valorifică textul prin viziunea regizorală, spectatorului i se aplică un fel de metodă inductivă ce-l sileşte să recompună din frânturi misterul & miza spectacolului.

　1 „Spargerea”a fost proiectul câştigător al celei de-a IV-a ediţii (2014) a concursului de proiecte pentru tineri regizori şi scenografi români organizat de Teatrul Naţional „Marin Sorescu”.