de Ivan Vyrypaev

traducerea de Bogdan Budeş

Teatrul Naţional „Marin Sorescu”

• DISTRIBUŢIA:

PRIMA FEMEIE: ROMANIŢA IONESCUA DOUA FEMEIE: IOANA MANCIUPRIMUL BĂRBAT: CĂTĂLIN BĂICUŞAL DOILEA BĂRBAT: VLAD UDRESCU

• REGIA: BOBI PRICOP• SCENOGRAFIA: Arh. ANDREEA NEGRILĂ

• La violoncel, Orlando Buda (Liceul de Artă Marin Sorescu)

• Regia tehnică: Mircea Vărzaru• Sufleur: Bogdana Dumitriu• Sunet: George Udrea• Lumini: Dodu Ispas

În cea mai aclamată intervenţie de la Gala Premiilor UNITER din acest an, Alexander Hausvater în declaraţia sa de iubire pentru teatru, pentru România, aborda frontal, cu accente polemice lipsite de emfază, problemele actuale din teatru şi lansa un apel de susţinere a noii generaţii care „să lupte” pentru teatru, să creeze „noi gândiri”.

Naţionalul craiovean are un program bine articulat în aceată direcţie prin Concursul de proiecte pentru tineri regizori şi dramaturgi români (iniţiat în 2011) şi dă dovadă de continuitate invitându-l pe Bobi Pricop, câştigătorul ediţiei 2013, să monteze în stagiunea actuală. Alegerea sa este Ivan Vyrypaev, fondatorul grupului Play Space şi al mişcării Noua Dramă, una din vocile cele mai active ale teatrului rus contemporan. Iluzii, textul selectat, a fost montat chiar de Vyrypaev în 2013 la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu şi e jucat în prezent la Théâtre Prospero – Montréal, la Baryshnikov Arts Center – New York şi Scčne Nationale de Bar-le-Duc, Franţa.

Când lumea literară abundă de întrebări, Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubire (Raymond Carver) Şi dacă dragostea ar dăinui (Alain Finkielkraut), ori declară provocator Dragostea durează trei ani (Frédéric Beigbeder), Ivan Vyrypoev are o altă dilemă: Dragostea adevărată e dragostea reciprocă? Sau dragostea nu cunoaşte reguli? Istoriile încrucişate a patru personaje: Sandra, Danny, Albert şi Margaret reiau subiectul şi-l încurcă şi mai mult.

Povestea lui Danny şi a Sandrei, o poveste de dragoste ce a durat peste 52 de ani, conţine confesiunea finală a lui Danny, el ştie că o să moară şi nu vrea să se despartă de Sandra înainte de a- i declara încă o dată dragostea, şi mai ales ce a învăţat trăind-o. E un monolog prin procură şi poate intenţionat rostit de o actriţă; în relatarea sa, ea empatizează cu Danny, se emoţionează. E o situaţie melodramatică şi nu e. Distanţarea postmodernă face confesiunea autentică. Dragostea cere efort, spune Danny, înseamnă responsabilitate, disponibilitatea pentru transformare, înseamnă recunoştinţă, dar mai ales înseamnă pentru Danny reciprocitate, „dragostea învinge moartea” spune Danny şi moare.

Povestea Sandrei. Din istoria anterioară, ea e personajul exemplar, însă confesiunea ei, ce se adresează lui Albert, răstoarnă perspectiva: Sandra l-a iubit toată viaţa, fără speranţă, o cultivare a iubirii, o trăire „în iubire”, un preaplin de iubire ce-l include şi pe Danny. Ca într-un domino, declaraţia Sandrei determină o reacţie în lanţ: Albert are brusc revelaţia iubirii autentice „adevărate, aceea descrisă în literatură” şi în linia eroilor literari, a gesturilor dramatice, are o confruntare cu Margaret, reluând motivul pivot al piesei – reciprocitatea iubirii, îşi proclamă convins iubirea pentru Sandra. Margaret încearcă să restabilească echilibrul şi îi mărturiseşte lui Albert că toată viaţa a avut o aventură cu Danny.

Stilul, mai mult decât o problemă de tehnică, e una de viziune pentru Vyrypaev, care declară: „În spaţiul postmodern criteriile au dispărut. Singura formă a comunicării în prezent este însăşi modul de comunicare. Regizorul contemporan este cel care reuneşte formele noi, avem şansa de a ajunge la un nou fel de artă ”. După cum afirma Interpreta în prolgoul din Oxigen, „Când el mi-a propus să particip la un experiment de felul ăsta, i-am zis în glumă: vezi să nu ne trezim că tu vorbeşti, tot vorbeşti, iar eu rămân un fel de manechin.” Teatrul devine un instrument prin care autorul/regizorul se adresează direct spectatorilor. Acest tip de discurs, observa Hans Thies Lehmann (Postdramatic Theatre), devine structura de bază a dramei ce substitue dialogul. Acesta se dezintegrează, devine incoerent sau polifonic.

„Vremea genurilor pure e trecută. Arta tinde spre sintetism”, zice Interpretul din Oxigen. Deşi menţine structura de Fable Theatre/ teatru bazat pe o poveste, modul în care e spusă povestea devine pentru Vyrypaev la fel de important ca povestea în sine, mai ales când succesul unui spectacol depinde de succesul dialogului cu spectatorii. Pentru a facilita fluxul comunicării optează pentru o dispunere polifonică, voci individuale ce interacţionează minimal spre deloc şi unde fiecare intervenţie pare să clarifice, dar, de fapt, complică lucrurile. Sunt fragmente din trecut care se leagă şi leagă personajele: imaginea unui OZN, dispariţia lui Margaret, experienţa lui Albert cu marijuana, voiajul lui Danny şi al Sandrei.

Pentru că relatarea la persoana a III-a e destul de monotonă, regizorul se foloseşte de trucuri optice, filmează şi simultan proiectează performance-ul. În timp ce Cătălin Băicuş vorbeşte despre momentul S.F din copilăria lui Danny, efectele camerei de filmat fixate pe chipul său reflectă uimirea, vulnerabilitatea în faţa inexplicabilului, maturizarea rapidă. Mai mult decât o documentare a mişcărilor, camera captează o documentare a emoţiilor. Secvenţa în care Danny reia această poveste secretă este recreată artificial, expunerea mijloacelor ce construiesc „noaptea înstelată” punctează contrastul dintre efuziunea lui Danny şi disperarea Sandrei. Ioana Manciu deschide spectacolul şi se deschide complet, se confundă pe rând cu Danny şi cu Sandra, încercând să controleze excesul de sentimentalism şi patetism spre care alunecă uneori textul. E un joc al contrastelor şi un joc cu audienţa, scuturată periodic nu doar de schimbările de situaţie, cât mai ales de soluţiile complementare textului găsite de Bobi Pricop. Între ele se remarcă secvenţa de teatru de umbre şi jocul de siluete ce surprinde în cheie comică relaţiile dintre cele patru personaje, executat de Vlad Udrescu, foarte abil aici, dar şi în intervenţiile sale persiflante, de un umor negru. Priviri tăioase, ironice sau suave, motivate de alunecarea unui personaj în trecut, sunt resurse minimale, însă utilizate expresiv de Romaniţa Ionescu. Scena rotativă, structurile metalice, ventilatorul, întregul decor imaginat de Andreea Negrilă susţine relativizarea a ceea ce spectatorul vede, a ceea ce aude. De menţionat şi acompaniamentul la violoncel – Orlando Buda, discret, bine dozat şi rezonant.

Iluziile lui Bobi Pricop explorează potenţialul performativ al discursului într-un spectacol cross-media, o parabolă despre iubire ca produs al iluziilor şi despre iluzie ca rezultat al iubirii.