cont(r)ACTe de Mike Bartlett

• O producţie ARCUB şi Teatrul ACT

• Regia şi traducerea: Cristi Juncu

• Distribuţia: Theodora Stanciu şi Diana Cavallioti

• Scenografia: Cosmin Ardeleanu

Parteneriatul dintre Teatrul Colibri şi Teatrul Act din Bucureşti, „COLIBRI într-un ACT”, continuă cu un spectacol surpriză, cont(r)ACTe, un text al unuia dintre cei mai buni dramaturgi britanici contemporani, Mike Bartlett, cu o ascensiune fulminantă, piesele sale se joacă la Royal Court, Old Vic etc. Scrisă iniţial ca text pentru teatru radiofonic, Love Contracts (ceea ce explică structura), piesa a fost readaptată pentru scenă cu un nou titlu, Contractions, care în varianta lui Cristi Juncu mixează mai multe cuvinte, mai multe direcţii de interpretare a subiectului. Dincolo de dialoguri precise, situaţii dramatice autentice, stil minimalist, Mike Bartlett vine cu un suflu proaspăt, un teatru pragmatic, ce se angajează să livreze un pachet complet: emoţie, uimire, puţin umor, puţin catharsis. Zona de acţiune e şi ea inedită – zona corporatistă. În urmă cu câţiva ani, unul dintre cele mai de succes seriale britanice, The Office, era relansat cu la fel de mare succes în America. Pe modelul sitcom-urilor în care aparent nu se întâmplă nimic, era explorată dinamica relaţiilor de birou, dintr-o perspectivă comică. Privirea lui Bartlett e diferită, comicul de situaţie e inepuizabil, însă devine repetitiv, pe când luptele interne/ iubirile/ alianţele secrete sunt perfecte pentru a crea şi a menţine tensiunea dramatică. Dacă Bull, un alt succes al lui, urmăreşte tranziţia fenomenului de bullying din spaţiul şcolii (unde a luat naştere) în lumea adulţilor, cont(r)ACTe vizează puterea de influenţă, acapararea angajatului de angajator, înregimentarea, uniformizarea, dependenţa, interferenţa şi, mai ales, autoritatea acestuia extinsă şi asupra existenţei particulare, a intereselor personale, cum ar fi dragostea.

Întrevederile dintre Emma şi şefa ei (aproximativ 14) documentează relaţia între Emma şi angajatori, de la începutul comic/ ridicol până la finalul tragic. Primul interviu, dar şi următoarele, o lasă pe Emma perplexă, mai mult decât de o evaluare a performanţelor ei, compania e preocupată de relaţiile dintre angajaţi, de stabilirea unor categorii: colegi, prieteni, colegi şi prieteni, de definirea unor limite. Sau a unor cuvinte, cum ar fi „romantic”. Ce înţelege compania prin romantic? Orice gest/ act săvârşit „în perspectiva avansării înspre o relaţie de iubire”. Situaţia i se pare hilară Emmei, nu înţelege nici sugestia de a revizui contractul de angajare, unde e menţionată politica firmei ce interzice relaţiile între angajaţi şi solicită o informare imediată asupra oricărei acţiuni ce s-ar încadra în zona romantică. Primele întrevederi sunt în stand by, pare că nu se întâmplă nimic, întrebările se repetă, răspunsurile se repetă, însă insistenţa lor creează o stare de disconfort. Senzaţia e accentuată şi de distanţa între cele două, faţă în faţă şi între ele scena goală ca un câmp de luptă.

Confruntarea e înregistrată şi proiectată pe fundal – şi filmul vine cu mijloacele sale să completeze acţiunea. Camera alternează între cele două protagoniste, fixată pe prim plan, prinde nuanţele din mimica neutră a şefei, cât şi abundenţa reacţiilor Emmei. În rolul şefei, Theodora Stanciu compune un personaj al cărui atu e neutralitatea şi mai mult ascunderea/ eliminarea factorului emoţional. Cu o poker face perfectă, conduce interviul şi speculează ezitările Emmei, extrage toate informaţiile. Partenera ei de duel, Diana Cavallioti (Emma), se adaptează regulilor jocului, deşi poziţia ei permite reacţii diferite, nu exagerează, provoacă uşor, ironizează comportamentele considerate „adecvate” de companie, face un joc dublu, îşi cenzurează replicile, dar nu şi mimica, şi mai ales zâmbetul când exasperat, când persiflant, nervos, panicat sau resemnat. E normal? Este acceptabilă această invaziune în viaţa particulară, pare să se întrebe Emma, justifică siguranţa profesională aceste compromisuri? Situaţia devine cu adevărat complicată când nu mai e discutată o situaţie ipotetică ci una reală. Emma e confruntată cu declaraţiile unui coleg care a informat conducerea de existenţa unei relaţii „romantice”. Emma contrazice varianta lui Darren, cina, privirile, gesturile ei nu aveau o motivaţie romantică, ci una sexuală. Aceste versiuni diferite, masculin vs. feminin, pun în evidenţă existenţa unui dublu standard aplicat „contactelor” ce funcţionează nu numai la nivelul companiei, dar şi la cel al societăţii în general. Când se produce o schimbare şi relaţia devine romantică, întrevederea atinge puncte şi mai sensibile, firma vrea să cunoască detalii intime („Cum e sexul?”) şi când Emma ezită, îi e sugerat să răspundă pentru că altfel firma va face estimări/ supoziţii şi oricum beneficiază de răspunsul lui Darren.

Din acest moment, tensiunea dramatică escaladează, fiecare întrevedere ascunde o surpriză, o răsturnare de situaţie: compania decide să-l transfere pe Darren la Richmond, Emma e însărcinată, „subiectul afectează elaborarea proiectelor”, compania trebuie să-şi protejeze interesele, relaţia trebuie terminată, Emma se revoltă, Emma acceptă convinsă de argumentele şefei. Dacă mai exista vreo îndoială despre politica agresivă, ea e spulberată de scena în care Emma e chemată să confirme despărţirea de Darren „o întâlnire emoţională de cinci minute”, de trei minute, corectează şefa, „clădirea e monitorizată”. Big Brother nu mai e o utopie. Supravegherea este extremă, la fel de extreme sunt şi deciziile/ condiţionările firmei, detaşarea lui Darren la Kiev („Unde e Kiev? Unde e Ucraina?” exclamă dezorientată Emma). Dar revolta ei e momentană, de fiecare dată şefa cu un ton persuasiv reia regulile din contract, expune riscurile, ameninţă mai mult sau mai puţin şi Emma cedează. E această permanentă renunţare, ce împinge firma la solicitări inimaginabile (cutia din afiş anunţă scena cea mai dură) şi ca o marionetă Emma execută. Revolta ei tardivă vine când compania îi refuză demisia, când e gata să renunţe la contract, la dream job-ul corporatist.

Conflictul interior, panica, disperarea ce urmează fiecărei întâlniri sunt expuse prin intermezzo-rile muzicale, rock, heavy metal, o defulare împotriva sistemului. Refrenul din final What’s a Nice Kid Like You Doing in a Place Like This? (preluat din filmul de animaţie Alice in Wonderland) nu justifică gestul Emmei care îşi execută calm şefa, ea nu e inocentă, ştie ce face, dar ceilalţi din sistem sau care visează să intre în sistem ştiu ce fac? Spectacolul lui Cristi Juncu proiectează o imagine sumbră care descoperă o comunitate la limita umanului, unde abrutizarea e lentă, iar sensibilitatea la absurd e anulată de satisfacţiile, siguranţa minunatei lumi corporatiste.