• Regia: Cristian Juncu

• Traducerea: Bogdan Budeş

• Decor: Cosmin Ardeleanu

• Costume: Cristina Milea

• Coregrafie: Attila Bordas

• Distribuţia: Claudiu Bleonţ, Iulia Colan, Claudiu Mihail, Ioana Manciu, Costinela Ungureanu, Cătălin Vieru, Alex Calangiu, Iulia Lazăr, Valentin Mihali, Adrian Andone, Tamara Popescu, Dragoş Măceşanu, Alina Mangra şi copilul Alexandru Dragomir

Spectacolul ce deschide stagiunea naţionalului craiovean, O lună la ţară, pare o alegere în contradicţie cu sloganul #ýsemiscateatrul, , o piesă clasică din dramaturgia universală, cea mai reuşită din teatrul lui Turgheniev, deşi, când a apărut, a provocat rumoare. Respinsă de cenzori, a fost nevoie de autoritatea şi de talentul lui Stanislavski să o recupereze, să o includă în repertoriul, în marea tradiţie a teatrului rusesc. Însă există ceva uşor subversiv în orice comedie de moravuri, şi nici piesa lui Turgheniev nu face excepţie, un joc subtil cu aşteptările spectatorului, o scuturare a convingerilor, iar în montarea lui Cristian Juncu, o provocare de redescoperire a clasicilor din perspectivă postdramatică.

Inserţii de operetă, de comedie bufă, din cinematograful mut se suprapun în secvenţa de început, unde doctorul (Claudiu Bleonţ), impersonând un Charlot ironic, dirijează personajele şi acţiunea, o intrare veselă pentru beneficiul spectatorilor, dar şi al personajelor încremenite într-un tablou static, un loc unde nu se petrece niciodată nimic, iar dramele sunt interioare şi mai puţin exterioare, direcţie dezvoltată ulterior de teatrul lui Cehov, în mod remarcabil. Până şi iubirea pare încremenită, protagoniştii, apatici, aproape spectatori, într-un colţ, cuibul de „gaiţe”, Lizaveta, profesorul de germană şi soacra joacă cărţi, nederanjaţi din tabieturile lor de nimic, nici măcar de ironiile doctorului. Trezirea se produce odată cu iureşul provocat de micul Kostea şi Beleaiev, noul său profesor, deghizaţi în indieni, aleargă înarmaţi cu un arc, intră şi ies repetat, Kostea, ca un mic Cupidon bucălat, trezeşte personajele, şi amoruri, şi încurcături, şi drame. Doctorul o curtează pe Lizaveta, profesorul de germană pe Katia, Katia cochetează cu el, dar suspină după Beleaiev, la Beleaiev visează şi Vera, pe care vrea să o ceară în căsătorie Bolşinţov. Totul ar fi o simplă comedie de situaţie, însă cele două personaje principale complică schemele specifice: Rakitin şi Natalia refac acel tip de amour courtois, unde cavalerii admiră de la distanţă aleasa, şi distanţa dintre ei întreţine starea de dragoste. Natalia pare să fie mulţumită cu această adoraţie platonică (Rakitin, mai puţin), dar apariţia lui Beleaiev o scoate din amorţire, la început este intrigată de tinereţea neîmblânzită, apoi e complet cucerită. Ea, care „nu a fost niciodată tânără”, vrea acum să simtă, să fie tânără şi respinge subtilităţile lui Rakitin, care, analist lucid al evenimentelor, încă tatonează, încă refuză să creadă că un tânăr cu farmec, dar fără rafinament, izbuteşte acolo unde el eşuează. În rolul lui Rakitin, Cătălin Vieru cuprinde toate nuanţele personajului şi îndeosebi acea dedublare, ipostaza de observator al celorlalţi şi mai ales al lui, într-o continuă introspecţie, el uită să mai trăiască, iar această pasivitate îi anulează şansele. Tot un observator atent este şi doctorul, şi în timp ce Rakitin observă reacţiile Nataliei, comportamentul neobişnuit, dedublarea doctorului e completă, el se insinuează în spaţiul personal al acesteia, îi citeşte gândurile şi le reia în faţa publicului, acţionând ca un intermediar. Şi el, şi Rakitin intuiesc drama Nataliei, însă, în timp ce Rakitin încearcă să evite o catastrofă, şi pentru prima dată e de neclintit în hotărârea lui de a părăsi definitiv reşedinţa lui Islaiev, doctorul nu-şi poate stăpâni instinctul pur profesional de a observa „cazul” Nataliei. Iulia Colan face saltul între diferitele feţe ale Nataliei, plictisită şi nehotărâtă în prezenţa lui Rakitin, frenetică, uşor agresivă cu Beleaiev, furioasă, suspicioasă cu Vera, comică şi vulnerabilă când încearcă să-i smulgă o mărturisire. Confruntarea Natalia-Vera. acompaniată de ţipete şi votcă, captează schimbările din evoluţia celor două protagoniste: Natalia, gata să renunţe la stabilitate pentru promisiunea de fericire ce o reprezintă Beleaiev, în timp ce Vera îşi recunoaşte sentimentele pentru acesta şi, din protejată, devine rivală. În rolul Verei, Costinela Ungureanu îşi găseşte uşor locul în inocenţa prinsă în jocurile dragostei şi maturizarea rapidă provocată de deziluziile acesteia. Viaţa pare o maladie incurabilă, iar doctorul ştie că nu există şanse de vindecare, ci doar o amăgire temporară. Cumva aceasta e şi deviza personală, chiar dezamăgit de existenţa derizorie a unui medic de ţară, el îşi cultivă relaţiile şi nu se resemnează nici când nu are nicio şansă. Episodul căsătoriei aranjate este savuros, iar cuplul/ cupletul, în care şi Claudiu Bleonţ, şi Valentin Mihali sunt atât de spontani de parcă ar improviza, restabileşte echilibrul comic al piesei. Viziunea sa cinică este evidentă în declaraţia pe care o va face Lizavetei, care, aşezată la propriu pe un postament, aşteaptă o propunere plină de ardoare, dar primeşte o analiză rece, fără sentiment. „Nu spui nimic?” întreabă doctorul, „Ce să mai spun?” răspunde Lizaveta.

Cele mai bune comedii sunt, în fond, nişte tragedii, observa Maiorescu. „Fiecare are motivele lui”, este replica cheie din La Rčgle du jeu, capodopera lui Jean Renoir (comedie cu surse în scrierile lui Beaumarchais şi Marivaux). Există o fatalitate a personajelor, de la imaginea caricaturală a fetei bătrâne, pe care o întruchipează Iulia Lazăr, la nerăbdarea Nataliei, rafinamentul lui Rakitin, cinismul doctorului şi resemnarea rapidă a Verei. Impresia de amânare ce domină acţiunile personajelor ia sfârşit odată cu a doua confruntare majoră din piesă, cea dintre Rakitin şi Beleaiev. Idei înalte: onoare, sacrificiu sunt puse în discuţie, totul pare că se rezolvă prin decizia lui Rakitin de a pleca, şi el, şi Beleaiev. Intenţiile lui onorabile se complică atunci când e surprins consolând-o pe Natalia, iar Natalia, dar şi Vera sunt de neconsolat şi au fiecare câte o confruntare cu Beleaiev. Noaptea în care se întâmplă această degringoladă coincide cu o furtună, iar doctorul îşi reia rolul de personaj reflector, prin comentariile sale efectul dramatic e anulat, iar cel melodramatic, amplificat. Întâlnirea Natalia-Beleaiev şi scena de dragoste dintre ei însoţită de intervenţiile doctorului completează circular reprezentaţia: începută sub semnul ironiei, aceasta ajunge la final în acelaşi ton, o replică postmodernă, ca o explicitare a afirmaţiei lui Umberto Eco despre dificultatea unei declaraţii de dragoste într-o epocă a inocenţei pierdute. Recitirea lui Turgheniev dintr-o astfel de perspectivă este susţinută de decorul care suprapune elemente de mobilier clasic cu graffiti, de secvenţele muzicale în care lecţia de pian se desfăşoară simultan cu lied-ul performat de Schaaf, profesorul neamţ (Adrian Andone), în stilul lui Brian Johnson de la ACDC, de fundalul sonor selectat în direct din meniul telefonului mobil, sau de intrările-ieşirile lui Islaiev, manevrând expert un tractor roşu (soluţie ce dă culoare unui personaj destul de absent).

Abordarea lui Cristian Juncu aduce un suflu nou, o nouă energie piesei lui Turgheniev, spectacolul său mizează pe o nefericire veselă, unde iubirea e mai mult un joc, o întâmplare ce scapă printre degete Nataliei şi tuturor personajelor, captive în propria viaţă.