adaptare colectivă după Euripide, spectacol produs de Compania Teatrulescu şi susţinut de Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova prin Programul ProIndependenţa – Proiectul Freelancer, care îşi propune sprijinirea iniţiativelor artistice independente.

• Regia: Laurenţiu Tudor

• Scenografia: Laurenţiu Tudor

• Muzica: Laurenţiu Tudor

• Foto: Florin Chirea

• Video: Florin Chirea

• Coregrafie: Attila Bordás

• Regia Tehnică: George Dulămea

DISTRIBUŢIA:

Claudiu Mihail (Oreste),

Raluca Păun (Electra),

Haricleea Nicolau (Elena/ Legistul/ Saturnia),

Cătălin Miculeasa (Menelau/ Pilade/ Apollo),

Laura Dumitrescu (Hermione)

„În cea mai mare parte, ceea ce trece drept pregătire pentru actorie de fapt este un exerciţiu de mărturisire. În aşa-numita Metodă, studentului i se cere să găsească întâmplări din viaţa sa, care să fie aidoma celor trăite de personajul din textul piesei.” (David Mamet, O cultură a confesiunii)

Chiar dacă nu e marcată evident, una din intenţiile din PR013C7UL 0R3ST3 este explorarea mecanismelor artei actorului, a ieşirii actorilor din zona de interpret-executant al unei partituri şi a intrării în zona de creaţie-inovaţie, a artistului dramaturg/ regizor/ scenarist.

Declarativă însă este alegerea unui text clasic din tragedia greacă, iar dacă „actorii sunt oglinda vremurilor”, ei nu sunt numai cei care distrează, fac publicul să râdă, ei trebuie să menţină conştiinţa publicului trează, încordată la maximum, să-i mobilizeze inteligenţa, spiritul pentru a înţelege construcţia ce se desfăşoară în faţa lui. Mai mult, publicul nu trebuie cultivat, cât activat, implicat în spectacol. Şi publicul e surprins de cum intră în sală: intră în „spectacol”, un monolog curge monoton, înregistrarea unei autopsii. Vocea egală şi detaliile reci provoacă sentimente de compasiune pentru victima anonimă. Subiectul tragediei este adus în prezent şi sincronizarea se produce atât la nivelul textului, cât şi la cel al punerii în scenă. Electra şi Oreste joacă într-un fel de instalaţie, un cadru cu rol de salon, de celulă unde relaţia frate-soră este suplinită de cea de soră (medicală)-pacient. Şocul, starea la limita demenţei în care se află Oreste e documentată şi diagnosticată de Electra ca şoc post-traumatic ce urmează unor acte de violenţă. Violenţa cere violenţă, iar incursiunile psihologice nu fac decât să confirme teza identităţii, integrării în circuitul crimă-ripostă-contra ripostă, blestemul casei Atrizilor. În cazul lui Oreste, vina tragică este intensificată prin încercarea de comprimare a durerii cu orice preţ. Halucinaţii, delir sunt menţinute artificial pentru că nebunia e de preferat adevărului. Cu adevărat convingător în conflictul cu sine este Claudiu Mihail, în relaţia cu Electra, amândoi consumaţi de ideea de datorie, mai puţin în schimbul de replici cu Menelau (Cătălin Miculeasa). Parabola regelui în scaun cu rotile, a puterii infirme a fost folosită în memorabilul spectacol Richard al II-lea de regretatul Yokio Ninagawa. Aici însă, şi personajul, şi interpretul sunt vlăguiţi, discursul rostit cu spatele la public e bine gândit, dar plin de platitudini.

Electra nu este sora/ asistenta tipică, într-un costum negru, formal, atitudine rece, apariţie impersonală. Apare brusc dedublarea, asumarea emoţiilor, a disperării. O imprevizibilă progresie de personaj realizează Raluca Păun, şi ea intră în zona „Post Traumatic Stress Disorder”, exercitarea rolului de protectoare/ îngrijitoare competentă, dar distantă, neimplicată personal este modul ei de a reacţiona, de a depăşi şocul. Monologul Electrei se derulează pe două voci, una informează, cealaltă rememorează, aproape confesează experienţe proprii: „Am recunoscut ţipătul tatălui meu şi m-am îngrozit. Probabil e la fel cu toate persoanele pe care le iubeşti”. Această strategie a mecanismelor de protecţie, de escapism într-o realitate construită este şi mai evidentă în cazul Helenei. Intrarea ei e atent coregrafiată, aproape o defilare de modă, excesul de frivolitate este însă aparent, Helena este pragmatică, îşi transformă frumuseţea în brand, spulberă mitul, frumuseţea ei de zeiţă nu aparţine intervenţiei divine a Afroditei, ci tratamentelor cosmetice, apelor termale, programului de rejuvenare pe care îl prezintă ca o autentică femeie de afaceri. În rolul Helenei, Haricleea Nicolau este şi exuberantă divă şi brand, şi mintea din spatele brand-ului, un factotum al frumuseţii. Responsabilităţile de soţie şi mamă sunt ignorate cu graţie, este foarte colorat dialogul dintre Helena şi Hermione (Laura Dumitrescu), fiica ei, alintată şi inocentă, o mini-Helena în devenire. Deşi aproape toţi actorii joacă personaje multiple, originalitatea interpretării stă în schimbarea uluitoare de voci şi de identităţi, în diversitatea de tonuri în cadrul aceluiaşi personaj.

Dacă în tragedia antică esenţială este acţiunea, şi nu personajele văzute mai mult ca instrumente, odată cu tragedia clasică raportul se echilibrează, iar în tragediile din teatrul absurdului se inversează, se anulează reciproc. Versiunea propusă de PR013C7UL 0R3ST3 este interesată evident de personaje, de manifestări, cauze şi reacţii, dar şi de menţinerea funcţiei iniţiale a tragediei, de act comunitar printr-un up-date al conţinutului, prin explorarea mijloacelor tehnologice (vlogging, Skype), care să faciliteze accesul unui public ce vine dintr-o realitate aproape insensibilă la tragedie. Cum să tragi un semnal de alarmă? Soluţia aleasă, un deus ex-machina post dramatic este Urania, Pythia modernă care nu dezvăluie profeţii în templu, ci oferă consultaţii pe Facebook, dar şi în direct, în dialog spumos cu spectatorii. Acest happening dublu rupe ritmul, dar efectul e cu atât mai pregnant, prin elementul de surpriză şi, mai ales, prin potenţialul comic al Haricleei Nicolau, şi mai expansivă aici decât în rolul Helenei. Conflictul intern (calvarul lui Oreste între pedeapsa cetăţii şi auto-pedeapsă, refuzul tragediei prin confesiunea Electrei – „Mie îmi place tot! Mie îmi place tot!”) este rezolvat de conflictul extern: Pilade, hacker exaltat, îi antrenează pe Oreste şi Electra într-o acţiune de salvare extremă prin răpirea Hermionei, de fapt există un final alternativ, intervenţia lui Apollo, aici un zeu multimedia care asigură happy-end-ul şi un final deschis. Cu toate experimentele în performance-ul multimedia, Laurenţiu Tudor ţine viu miezul dramatic. Investigaţia privind posibilităţile de revenire la virtuţile artei tragice într-o cultură a dezvoltării tehnologice, tematizată şi în PR013C7UL 0R3ST3, este un work in progress care nu s-a încheiat.