Adaptare după trei dintre romanele Hertei Müller (Călătorie într-un picior, Omul este un mare fazan pe lume, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, în traducerea Corinei Bernic şi a Norei Iuga)

• Regia: Alexandru Istudor

• Scenografia: Francesca Cioancă

• Regia Tehnica: Cristian Petec

• Distribuţie:

Romaniţa Ionescu (Irina)

Adrian Andone (Windisch)

Marian Politic (Căpitanul Piele şi agent BND)

Gabriela Baciu (Katharina)

Ştefan Cepoi (Albert şi Thomas)

Vlad Udrescu (Franz, cerşetor, receptionist)

Corina Druc (Dana)

Raluca Păun (femeia strazii, pielarul, femeia mafiot)

„Comunismul parfumat” este sintagma prin care Herta Müller cuprinde perioada 1947-1989, alegorie înşelător de frumoasă pentru a descrie banalitatea răului. Tema obsesivă (înstrăinarea/ migraţia/ abandonul) merge ca un fir roşu între cele trei romane (Omul este un mare fazan pe lume, Călătorie într-un picior, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul) alese ca texte suport în dramatizarea lui Alexandru Istudor din Cealaltă ţară (proiect de dramaturgie contemporană, declarat câştigător al ultimei ediţii a Concursului de proiecte pentru tinerii regizori şi scenografi români, lansat de Teatrul Naţional „Marin Sorescu”). Este destul de complicat de recompus atmosfera de teroare, neîncredere şi, mai ales, senzaţia de neputinţă, însă soluţia regizorală împreună cu scenografia Francescăi Cioancă refac prin metafora scenei supravegheate – o celulă de plexiglas, din care intră şi ies personajele – imaginea vieţii supravegheate. Sunt anunţate, astfel, limitele impuse de regim, dar şi limitele pe care şi le impuneau oamenii, autocenzura ca rezultat al supravegherii ostentative.

Parabola desăvârşită a destinului comunităţilor etnice din România în anii totalitarismului este obţinerea actelor de imigrare, istoria e urmărită la nivel individual în familia morarului Windisch, şi înregistrează procesul dezintegrării unei comunităţi şi a unei familii. Adrian Andone şi Gabriela Baciu ating prin personajele lor exact tipul dezmoşteniţilor măcinaţi de neajunsuri, de confruntările cu sistemul şi, mai ales, de conflictul intern în faţa compromisului final. Obţinerea paşaportului s-a transformat în afacere şi pretext pentru a obţine favoruri sexuale. Scena în care mama îi reface machiajul fetei (după interogatoriul căpitanului Piele) şi o pregăteşte pentru întâlnirea cu preotul şi miliţianul e una dintre cele mai terifiante. Este, de fapt, transmiterea din generaţie în generaţie a unei convingeri a compromisului – aşa cum mama a fost „târfă” pentru a supravieţui în război şi fata va trebui să cedeze avansurilor. Însă Windisch se revoltă în faţa acestei culturi a compromisului: „Făină primeşte, dar pe fiică-mea, nu!” El cară saci cu făină şi numără anii de când a depus actele, într-o mişcare fără de sfârşit, e un Sisif modern, „un mare fazan pe lume”, victimă a sorţii. Ce-l singularizează este intenţia morală, rezistenţa în faţa compromisului, asta e lecţia/ moştenirea lui pentru Irina. E o lecţie pe care Irina o asimilează corect şi complet, ea se opune sistemului, nu vrea să-şi părăsească ţara „să plece ştim noi cine!” şi refuză să semneze contractul de colaborare cu Securitatea. În contrapunct, Dana, prietena şi colega ei de catedră, care nu acceptă iniţial să fie văzută cu un securist, ajunge să îşi ofere insistent serviciile. O întreagă tipologie a victimelor se dezvoltă, fiecare are segmentul său de expunere: Albert, victima dispărută, Dana, victima-colaborator, nevasta lui Windisch, victima resemnată, dar cel mai percutant este fenomenul prin care victima devine agresor, sau, cum sintetizează Irina într-o sintagmă poetic dezvrăjitoare, „încă de atunci vulpea era vânătorul”.

Animalizarea, abrutizarea, tabloul unui iad personal sunt figurate de scena invadată de pământ, pământ pe care Windisch şi Katharina îl încarcă mecanic în saci, pământul pe care se tăvăleşte Albert sau sunt umilite pe rând şi Irina, şi Dana, într-o maculare fizică şi spirituală deopotrivă.

Evadarea din sistem, ideea de „cealaltă ţară” are pentru Irina mai ales încărcătură politică şi e determinată de presiunea şi de prezenţa din ce în ce mai vizibilă a Securităţii. Punctul maxim e forţarea colaborării cu Securitatea, iar mutilarea principiilor corespunde mutilării simbolice prin care vulpea Irinei, cea mai dragă amintire a copilăriei, este tăiată bucată cu bucată. Romaniţa Ionescu e, în acelaşi timp, fragilă şi tenace, menţine tensiunea dramatică şi nu forţează inutil mai ales în scena foarte dificilă a interogatoriului. Marian Politic construieşte cu pătrundere un personaj complex, prototipul vânătorului-vulpe, care nu mai întinde capcane, ci atacă direct, sau, şi mai bine, se joacă cu prada, îşi asumă masca, se foloseşte intenţionat de ea şi de semnale sonore pentru a induce teroare. Mult mai temperat este personajul pereche, agentul Serviciului Federal de Informaţii ce-i spulberă Irinei orice aspiraţie la normalitate. Ce se întâmplă în „cealaltă ţară”? „N-ai acte, nu exişti”, spune undeva Bulgakov. Şi aici, în acest tărâm al făgăduinţei, situaţia se repetă, într-o formă mult mai uşoară, dar nu mai puţin terifiantă, tocmai prin politeţea impersonală a agentului federal. Aceleaşi vizite, aceeaşi supraveghere, dar acum mai discretă. Nici fosta ţară nu a uitat-o şi vizita fostei colege, acum soţie de securist, vine să confirme cele mai rele presimţiri. Calvarul din trecut e înlocuit de povara libertăţii. Comunicarea e aproape imposibilă, momentul telefoanelor repetate e de un umor nebun, Vlad Udrescu joacă perfect recepţionerul aiurit, care în ciuda aerului său blazat e singurul dispus la o minimă complicitate. Opţiunea Irinei pentru „cealaltă ţară” este secondată de o posibilă istorie romantică în prelungirea unui one night stand cu Franz, un tânăr din Marburg, dar Franz nu e disponibil sau este pentru cel mult o aventură, la fel şi Thomas, care-i aminteşte de Albert, dar care are problemele lui. El are un gen de sinceritate frustă, o disperare abia mascată când recunoaşte că pentru el nu există „cealaltă ţară”. Ştefan Cepoi e foarte implicat în ambele roluri, cum de altfel toate interpretările multiple sunt remarcabile.

Structura de aparenţă a piesei se bazează pe antinomii: aici/ acolo, trecut/ prezent, generaţia părinţilor vs. generaţia copiilor, România/ Germany, aceasta din urmă prinsă în litere de neon fosforescent, şi, deşi graniţele sunt bine fixate, există permanente intersectări, suprapuneri de timp şi spaţiu, o zonă a indeterminării şi ambiguităţii, ca scena în care Windisch caută disperat strada Enescu şi se confruntă cu un cuplu dubios şi unde femeia mafiot (Raluca Păun) îi adresează lui Windisch una din replicile cheie ale spectacolului „De ce să pleci tu şi noi să rămânem?”.

Cealaltă ţară abundă de acest tip de întrebări care atacă frontal, de secvenţe scurte şi intense; Alexandru Istudor adună pe platoul de joc victime, vânători, victime-vânători, supravegheaţi şi supraveghetori, iar expunerea eforturilor de a evada dintr-o realitate intolerabilă, în care rolurile s-au amestecat, s-au confundat, şi ofensiva împotriva orbirii colective nu e posibilă decât prin reanimarea conştiinţei individuale.