Festival cu o tradiţie impresionantă, aflat la cea de-a şaizeci şi doua ediţie, Sterijino Pozorje este o emblemă în harta culturală a oraşului Novi Sad şi, consecutiv, a Serbiei. Este un festival de dezbateri, dar şi de controverse, având pe agendă valorizarea dramei contemporane autohtone şi promovarea noilor generaţii de regizori şi dramaturgi, finalitate atinsă parţial în acest an, nu atât din cauza selecţiei (uşor inegală), cât mai ales din cauza indeciziei juriului ce a ales să premieze toţi participanţii.

Cel mai anticipat episod al festivalului, având în vedere eticheta de „cel mai bun spectacol din Serbia” în stagiunea actuală, a fost Podul de pe Drina, dramatizare după romanul lui Ivo Andric.

Kokan Mladenovic are soluţii ingenios-spectaculoase în reprezentarea scenică a unui roman frescă a cărui acţiune acoperă câteva secole de istorie, de zbateri într-un spaţiu-confluenţă de diferenţe etnice, culturale, religioase, şi „sparge” naraţiunea în secvenţe/ subiecte individuale ce au ca liant Drina, ridicarea podului şi mai ales oraşul Vişegrad. În scena de deschidere, din jocul celor trei băieţi ce strigă nume de eroi, istoria e văzută ca o succesiune de evenimente mitice, dar din apariţia şi atitudinea lor belicoasă transpare o nelinişte, ei sunt imaginea efigie ce figurează conflictele viitoare. Şi pentru că e o zonă de tranzit şi miturile culturale circulă la fel de liber, însă cu unele mutaţii semnificative, construcţia podului nu e posibilă decât printr-un sacrificiu uman: zidirea a doi fraţi gemeni. Intervenţia Ilinkăi, mama disperată, captează spectatorii în energia reprezentării, în lupta cu podul, dislocând piesele componente într-o coregrafie elaborată, culminând cu întrebarea-ţipăt: „De ce nu puteţi voi oamenii să construiţi ceva fără să distrugeţi altceva?”, unde uciderea copiilor e o parabolă pentru sutele de morţi anonimi, dispăruţi, uitaţi. Podul e mormânt şi, în revolta împotriva unei căsătorii aranjate, onoarea o condamnă pe frumoasa mireasă. Spectacolul vizual e hipnotizant, dansul vălului alb al miresei în apa râului aminteşte de Pina Bausch, de dansul ca o „confesiune pe scenă”. Momentele colective sunt impresionante prin coordonare, mişcări eficiente, dar lipsite de graţia, emoţia celor individuale. Remarcabil e şi bătrânul Corkan (Radoje Cupic) sărind pe un pod de scaune răsturnate, într-o echilibristică precară, o călătorie simbolică din Vişegrad spre Istambul, traversând Balcanii, şi cântecul său şi monologul despre minciunile ce încep ca adevăruri. Intensă a fost şi reacţia publicului, mai ales că Mladenovic a ales să aducă în prezent intriga, inclusiv fatidicul an 1992, marcat pe meterezele podului. De altfel, în Scrisoare din 1920, Ivo Andric face o previziune a evenimentelor de la Sarajevo: „diferenţele seamănă cu ura sau sunt identice cu ea”. Deşi alege câteva destine individuale, imaginea de ansamblu e despre Drina, despre Vişegrad, Serbia, Bosnia, Croaţia, despre oameni şi banalele lor fapte de eroism sau cum zice Emir Kusturica: „Din Kupres până în Herţegovina oamenii sunt nişte eroi, dar şi foarte vulnerabili”.

Fiii mor primii e o comedie neagră ce reia problematica din Generalul armatei moarte al lui Ismail Kadare, doar că aici totul o ia razna, ca într-un spectacol de improvizaţie ce sare de la tragic la comic, la film de acţiune/ dramă de familie/ comedie şi finalul tragic. Dar totul funcţionează neaşteptat de bine, nicio replică nu e în plus şi toate twist-urile ţin spectatorii în alertă.

Ororile războiului sunt inimaginabile şi par să nu se termine prea repede e mesajul fără echivoc al textului. O familie încearcă fără succes să recupereze osemintele fiului dispărut în război, în timp ce mafia locală profită de ocazie pentru a negocia tranzacţiile. Dar Fiii mor primii analizează nu numai raportul părinţi-copii, legăturile atât de strânse încât se luptă să le păstreze dincolo de moarte, cât falia dintre generaţii, dintre resemnarea părinţilor şi revolta copiilor. Fiul cel mare, Miloş, pregăteşte un contra-atac în tranzacţia cu morţi, împreună cu verii lui pleacă într-o expediţie nocturnă, dezgroapă şi sustrage rămăşiţele mamei şefului mafiot, decedată recent. Operaţiunea reuşeşte parţial pentru că negociatorul e lichidat. Momentul e jucat desăvârşit, mişcarea scenică e fără greş, cu agilitatea ritmică şi cu energia unei farse. Comicul de situaţie e supralicitat când într-o situaţie aparent fără ieşire Miloş cere întăriri de la Belgrad şi un fost camarad de arme, mai excentric decât toţi, vine cu o propunere dementă: să creeze senzaţie în media dezgropând zilnic rudele unor înalţi demnitari. Dar, după regulile unui vechi mit japonez (Kojiki), comedia împinsă la extrem escaladează în tragic. Finalul multiplu e pe deplin justificat: criza în care Milos îşi ucide accidental soţia însărcinată, apoi pe vărul său şi se sinucide (1), tatăl ce păzeşte mormântul fiului de rudele ce nu acceptă asasinul în cripta familiei (2), „morţii” ce îşi ocupă locul în sicriele-decor (3) şi monologul mamei despre fericire sau poate linişte ce nu e posibilă decât în moarte (4).

Miza extra-artistică domină demersul regizoral în acest teatru al actualităţii, unde dialogul despre emancipare, faster generation, respingere, epidemie e purtat în viteză, pe mai multe voci, iar rescrierea realităţii nu e foarte convingătoare, considerând finalul sau, mai precis, lipsa acestuia. Poate Exit se vrea o demonstraţie despre realitatea alterată în care nu ştii ce e adevărat sau nu, dar ambiguitatea din final demontează intriga, spectacolul rezistă doar ca experienţă.