• Universitatea din Craiova, Departamentul de Artă Teatrală

• Profesor coordonator: lect. univ. dr. Gina Călinoiu

• Regia: Laurenţiu Tudor

• Asistent de regie/ Stage Manager: Alexandru Nica

• Tehnic: Ionel Dumitriu

• Distribuţie:

Lena: Theodora Bălan / Arina Păvălan

Miky: Andrei Ştefănescu

Alex: Mihai Sârbu

Bobo: Laurenţiu Marcu

Laura: Daria Ghiţu / Luiza Niţă

Andra: Laura Dumitrescu / Bianca Motroc

Spectacol invitat în cadrul Festivalului Internaţional al Tinerilor Regizori „Theater Networking Talents”, dar şi examenul de absolvire al studenţilor craioveni, Avioane de hârtie are un efect de refresh al mentalităţii publicului, într-o montare care vorbeşte despre bully-ing şi care descoperă diferitele straturi ale acestuia. Textul Elisei Wilk, inclus în trilogia pentru tineri, continuă investigaţia generaţiei Z (sau generaţia smartphone), a problemelor adolescenţilor de acomodare într-o realitate fluidă, cu salturi şi rupturi neprevăzute, pune sub lupă un fenomen cunoscut, dar ignorat de cele mai multe ori.

Subiectul comun al victimei, al „intrusului” care e agresat sistematic de aproape toţi membrii grupului e desfăcut sub ochii spectatorilor ce par să se distreze la început de necazurile lui Miky. De altfel, prima scenă e chiar comică – discuţia despre rujul fabricat din untură de câine, însă negocierea preţului unui sărut trece dincolo de schema fata versată-băiatul naiv într-un comic rece. Laurenţiu Tudor controlează bine dinamica spectacolului, în secvenţele-atac, jucate dezlănuit de Mihai Sârbu (Alex) şi Laurenţiu Marcu (Bobo), în confesiunile pe întuneric şi în momentele de trecere ce surprind rutina şcolii, mişcări mecanice, executate de nişte elevi-roboţi, o imagine conectată la declaraţia manifest „we don’t need no education” din filmul cult al celor de la Pink Floyd. La fel de neliniştitor ca episoadele de bully-ing este imaginea şcolii ca teren de luptă pentru stabilirea autorităţii, ca spaţiu în care profesorii sunt absenţi. E o lume în care adulţii sunt absenţi sau abandonează pe parcurs copii, familie, responsabilităţi. („Nu toţi copiii au tată!”, zice mătuşica.)

Miky este eroul atipic, un „tocilar” simpatic, mereu pregătit să explice termeni abstracţi, dar total nepregătit pentru interacţiunea cu cei de seama lui. Relaţia cu Lena, fata populară, dar cu reputaţie îndoielnică, e cea mai reală, deşi nu vrea să fie văzută în preajma lui, el e primul căruia Lena îi mărturiseşte despre prietenul surorii sale şi vizitele lui nocturne, iar el se simte în siguranţă încât face paradă de „sociofobia” lui. Dialogurile repetate cu posterul lui Alain Delon, substitut al figurii paterne, sunt cele mai relevante pentru evoluţia lui Miky. Andrei Ştefănescu (cu ceva mai multă experienţa decât colegii săi) e şi mai convingător în dedublarea pe care o practică toate personajele. Amintiri, vise, coşmaruri vin să întregească fiecare caracter şi, într-o alegere regizorală inspirată, aceste mărturii, partea nevăzută ce se petrece în întuneric, aproape la adăpostul anonimatului. Aici aflăm lista celor care s-au sărutat cu Laura, povestea girafelor de pe tavan, pe care Lena le poartă peste tot – reprezentare a familiei ideale, sau incredibila istorioară a lui Bobo, care colectează minute pentru a prelungi viaţa bunicii, este înduioşătoare la vârsta copilăriei, dar patetică şi în dezacord cu tipul de şaisprezece ani ce-şi terorizează colegul.

Poveştile din spatele personajelor dezvăluie înţelesul „avioanelor de hârtie”, iar modul, nu foarte evident, în care se leagă acţiunea, divagaţiile frecvente ce generează mai mult subtext. Punctul comun în aproape toate secvenţele-nucleu îl constituie familiile disfuncţionale şi avioane metaforice zboară de la un personaj la altul, conturează un fenomen şi, mai ales, efectele secundare. Orice act de sfidare/ revoltă/ agresivitate este o consecinţă a unor lecţii de viaţă şi mai ales un act de rezistenţă în faţa maturizării forţate. Confesiunea lui Alex, aniversarea ratată ce anunţă sfârşitul copilăriei „mi-am dat seama că nu trebuie să ai încredere în nimeni, aveam 11 ani şi o zi”, este întregită de relaţiile lui cu cele trei personaje feminine. El e liderul grupului, băiatul rău care s-a despărţit de Lena, încearcă să o cucerească pe Laura şi la care visează în secret Andra. Profilul lui destul de previzibil iese din tipare într-o secvenţă scurtă, remuşcările ce-l încearcă la vestea depresiei Laurei, cu o interpretare consistentă, jocul-jonglerie cu cuţitul, exersare a rolului de dur, şi imediat masca pare că se clatină şi regretă sincer, dar nu, reacţia lui este doar instinct de autoprotecţie, generat de teama de a fi implicat într-un eventual scandal. Lecţia tatălui ce l-a abandonat chiar de ziua lui a fost asimilată, nicio slăbiciune nu e permisă. Ce se întâmplă când tatăl e absent? Miky compune ficţiuni care să facă realitatea suportabilă, atribuite lui Alain Delon, cu accent graseiat şi un discurs motivator: „mon fils, ca să cucereşti o fată (...) trebuie să faci ceva ce nu s-a mai făcut”, compune scenarii apocaliptice sau se visează vedeta liceului, purtat pe braţe de majorete, în timp ce în căşti îi sună hit-ul pop al anilor ‘80: „Oh, Mickey, you’re so fine/ You’re so fine, you blow my mind”. Când îşi face curaj şi cere ajutor unchiului în grija căruia fusese lăsat, replica-ripostă este: „Descurcă-te!”. Acesta e motto-ul acestei generaţii abandonate, iar revanşa lui Miky, gestul extrem sugerat în final, nu are un singur vinovat.

Incidentul ce declanşează depresia Andrei intră tot în categoria comportamentelor agresive, chiar dacă nu e vorba de violenţă fizică, chiar dacă e un singur episod, el se asociază cu o mulţime de complexe tipice unei firi sensibile, introvertite, şi Andra nu se „descurcă”. Este una din partiturile secundare, dar cu relevanţă maximă şi Laura Dumitrescu interiorizează convingător trauma. La polul opus, Lena (Theodora Bălan, plină de vitalitate) e o supravieţuitoare, chiar dacă hărţuirea sexuală este complicată şi de relaţiile de familie.

Avioane de hârtie este o poveste despre adolescenţă, despre cum se construieşte personalitatea cuiva care se confruntă cu absenţa reperelor, absenţa modelelor, cât de simplu este să intri pe o traiectorie distructivă sau autodistructivă, să respingi responsabilitatea, respectul, raţiunea, empatia.