„Comedy is tragedy that happens to other people.”

Wise Children, Angela Carter

de Alexandru Kiriţescu

• Regia: Alexandru Boureanu

• Scenografia: Andreea Negrilă

• Muzica: Eugen Sandu

• Costume: Alexandra Constanti

• Asistent Regie: Mirela Cioabă

• Distribuţia:

Tamara Popescu (Aneta Duduleanu)

Costinela Ungureanu (Wanda Serafim)

Petra Zurba (Margareta Aldea)

Alina Mangra (Colette Duduleanu)

Romaniţa Ionescu (Fräulein)

Geni Macsim (Lena)

Raluca Păun (Zoia)

Ioana Andone (Zamfira)

Cătălin Vieru (Mircea Aldea)

Alex Calangiu (Georges Duduleanu)

Nicolae Vicol (Ianache)

Cătălin Miculeasa (Un tânăr)

Ioana şi Romana Vicol (Fetiţele)

Până unde poţi merge cu gluma? Care e limita între comic şi tragic, unde se opreşte parodia şi începe grotescul? Gaiţele, spectacolul ce deschide stagiunea Naţionalului Craiovean, trece unul dintre cele mai jucate texte din comediografia autohtonă într-o zonă întunecată, ambiguă, testează limitele, recuperează drama erotică, propune o imagine metaforă a figurilor de ceară, personaje încremenite, indiferente la spectacolul vieţii, animate doar de spectacolul morţii. Singurul personaj viu, însetat de viaţă, e Vanda şi, pentru a marca asta, intriga e strămutată, Vanda îşi face apariţia chiar din prima scenă, un preambul al aventurii cu Mircea, bărbatul Margaretei Aldea. Provocarea lui Alexandru Boureanu e chiar această deconspirare a intrigii, oricum Gaiţele nu este o comedie de situaţie, cât de caractere, şi această decizie, deşi riscantă, lasă o mai mare libertate personajelor. Surprizele nu se opresc aici, impresia de incursiune în trecutul încremenit, printre pânze de păianjen şi frapiere, e insinuată de personajul rătăcit ce anulează convenţia temporală, la fel fetiţele ce rostesc celebrul discurs al Anetei Duduleanu, toate aceste experimente, mai mult sau mai puţin reuşite, anunţă comprimarea timpului într-un prezent continuu.

Nivelul de lectură se desparte de cel convenţional şi cel mai întunecat nivel al comediei, cel sardonic, se reflectă şi în decorul minimalist, unde oglinzile/ tavanul oglindă sunt punctul central de reflexie a viciilor şi tarelor, prilej de priviri furişate (Margareta), asumate (Vanda), indecise (Mircea). Dominantă este însă poza, în special Aneta Duduleanu, dar şi Zoica, prin poză se produce conectarea cu publicul, necesară aici pentru că într-o comedie neagră spectatorii sunt derutaţi de amestecul de ingrediente tragice şi comice. În rolul Anetei Duduleanu, Tamara Popescu asigură perfect această complicitate şi când îşi spune părerile, când o jigneşte pe Vanda sau o atacă pe Colette, jocul este declarat, nu ascuns, spectatorii devin martor ecou, râsul este empatic. Seducţia e pusă în mişcare de replica rostită cu privirile rotite cochet spre sală „O să găsesc unu’ aşa de seama mea şi mă mărit!”. Apariţie caricaturizată la extrem, Fräulein (Romaniţa Ionescu) e personajul oglindă, cu mişcări bruşte, dezarticulate, parodiază toate personajele, e cel mai dinamic caracter, ea conduce casa, ea dezleagă iţele banalei poveşti de amor dintre Mircea şi Vanda.

Dincolo de orice inovaţii, forţa Gaiţelor stă în personaje, e un spectacol al tipologiilor, cu manipulări de situaţii şi personaje, cu trucuri de tensionare/ detensionare (înfruntările Zoia-Aneta, nu numai verbale, ci şi fizice; cele două se zburlesc şi se înfoaie repede, dar se împacă la fel de repede şi trăiesc cu maximă euforie ritualul înmormântărilor, iar când „Trece cu moarta!”, cortina transparentă se ridică şi începe un dans macabru în alternanţă cu cel stângaci-inocent al fetiţelor). Secvenţa ce urmează expune o panoplie de profiluri comice, personaje împăiate, fixate în perete, prim-planuri luminate intermitent, chipuri mute, în timp ce unul dintre cele mai savuroase dialoguri, numărararea cupeurilor şi-a preoţilor de la înmormântare, curge în fundal. În contrast cu tabloul static în care se anunţa boala Margaretei, e cel în care cele trei gaiţe sau „viespii” vin să o consoleze pe Margareta, fiecare cu o construcţie individuală: Lena, cu povestea unor vise traumatizant-comice, Zoia, cu accentele unui travesti de „faraoancă”, plină de vervă, într-o scurtă imitaţie a Anetei, iar aceasta din urmă, clevetitoarea supremă, şefa „gaiţelor”, îşi punctează replicile cu ritmuri de tamburină, ignoră, cu sinceritatea „superficială” ce o caracterizează, suferinţele Margaretei, şi în prelungirea jocului metadramatic anunţă deopotrivă personajele şi publicul „nu mai bociţi atâta, o să aveţi timp destul (...) în actul trei”.

În De ce râdem la teatru? John Wright observă că „Puterea parodiei se află în jocul de a fi sincer. Suntem în lumea expresiei «nu făceam decât să glumesc»”. Asta este şi scuza Anetei, până la urmă, o ridiculizare împletită cu afecţiune, răutăţile ei au uneori o inocenţă infantilă.

Centrul de greutate, tripticul gaiţelor, este echilibrat de triunghiul amoros Vanda-Mircea-Margareta, o schiţă a cuplului în dizarmonie şi în dizolvare. Inamicul comicului e emoţia (teoria lui Bergson) şi, cu excepţia confrutărilor directe Mircea-Margareta, se instalează o neparticipare afectivă, o indiferenţă generală, iar echipa de intervenţie Ianache-Georges, deşi animată de intenţii nobile, prin suprapunerea efectelor comice involunare cu cele deliberate, anulează sentimentalismul melodramei (puţin cam intensă interpretarea Petrei Zurba) şi revine la detaşarea comediei. Discursul alarmist al lui Georges şi scălămbăiala lui Ianache (Alex Calangiu şi Nicolae Vicol joacă cu mobilitate şi exuberanţă diferitele ipostaze caricaturale ale tipologiilor lor) ating punctul maxim în citirea poticnită a epistolelor dintre Mircea şi Vanda. În rolul acestei femme fatale, Costinela Ungureanu construieşte un personaj nu foarte convingător, care nu justifică un conflict pasional, mult mai irezistibilă apare Wanda prin răutăţile celorlalte personaje: Colette, ce-i desenează silueta în aer, comentariile insinuante ale lui Ianache şi, mai ales, intervenţia Anetei, care îi dezvăluie impostura, cu o întrebare deloc inocentă, „spune, soro, cum ai sărit pe fereastră”.

Este o lume marcată de imposibilitatea tragediei, după cum o confirmă finalul (moartea Margaretei contrazice ideea de evoluţie de la impas la happy-end), unde suferinţa devine pretext pentru încă o impietate, iar maratonul clevetirilor şi al gâlcevei nu e oprit nici la parastasul Margaretei, disconfortul fiind anulat de combinaţia de parodie şi auto-parodie. Este intenţia parodiei să ne facă să gândim şi să râdem în acelaşi timp, iar Gaiţele, versiunea 2017, continuă să fie o operă de delectare, care invită publicul să se distreze, însă jocul de oglinzi e mai mult decît o diversiune, pentru că în comedie oglinda are nu numai rolul de a reflecta erorile, ci şi de a le corecta.