Monstrul Nisipurilor de Csaba Székely

• Regia: Irina Crăiţă-Mândră

• Regia tehnică: Cristian Petec

• Scenografia: Cezarina Iulia Popescu

• Distribuţia: Iulia Colan (Afina), Ioana Florentina Manciu (Piersica), Romaniţa Ionescu (Căpşuna), Alina Mangra (Vişina), Raluca Păun (Portocala), Cătălin Vieru (Maro/ Ocru), Claudiu Mihail (Negru), Ştefan Cepoi (Roşu), Marian Politic (Verde).

Joaca programată cu spectatorul. Secvenţa ce deschide Monstrul nisipurilor (proiect de dramaturgie contemporană, câştigătorul celei de-a şaptea ediţii a Concursului de proiecte pentru tinerii regizori şi scenografi români, lansat de Teatrul Naţional „Marin Sorescu”), actorii în semiîntuneric, trei ecrane cu o animaţie ce se repetă la nesfârşit, o îmbrăţişare refuzată, cum refuzat e şi dialogul („Care-i problema?” – „Nimic!”), e ca un teaser pentru întreg spectacolul, vrei să ştii ce se întâmplă, răspunsurile se amână, suspansul creşte. E o strategie de tergiversare, pe care Irina Crăiţă-Mândră o imprimă întregului spectacol, intriga temporizată, disputele prelungite.

Dramaturgia Fast-food. Conflictul din scena imediat următoare are ca pretext meniul unui restaurant, un cuplu tânăr, aniversarea unei logodne, umor înţepător, Claudiu Mihail (Negru) şi Romaniţa Ionescu (Căpşuna) în formă, la fel Ioana Manciu (Piersica) şi Marian Politic (Verde), a doua pereche ce doreşte să-şi sărbătorească aniversarea cu „fazan şi cartofi copţi cu rozmarin”. Replici comice şi ireverenţioase, coincidenţe, absurdul ionescian se intersectează cu momente tip Tanţa şi Costel – Iubirea e un lucru foarte mare. Iubirea în viaţa particulară, iubirea în societate, reguli, mode, tradiţii, comportament misogin, tertipuri feminine intră toate în această primă secvenţă, poate cea mai consistentă, unde Negru, personajul lui Claudiu Mihail controlează scena, atacă direct celelalte personaje, nu numai pe Căpşuna, partenera lui, dar şi perechea Verde-Piersica, pe ea pentru a o seduce, pe el pentru a-i umili. Momentul cel mai încordat, „Te fac o tură?” (întrebare fără destinatar precis, soţul e convins că invitaţia i se adresează), în care mişcarea ofensivă este mai ales ofensatoare, pentru că, deşi mascată într-o glumă, intenţia lui Negru e clară.

Tensiunea dramatică se disipează, este fragmentată între episoadele aparent fără legătură, adunându-se în jurul lui, un bricolaj de feţe ale iubirii, de secvenţe inegale, lăsate în suspensie. Intensitatea e la cote maxime în jocul de-a despărţirea dintre Vişina şi Roşu, ceea ce părea iniţial o (melo)dramă conjugală este un fel de joc de rol pentru stimularea vieţii sexuale. Efectele comice sunt amplificate intenţionat, gesturi excesive, ţipete într-un efort de a livra spectatorului cât mai mult, cât mai repede. Nici nu ai savurat/ digerat momentul şi primeşti o porţie nouă. Un interogatoriu ca un meci de ping-pong, pentru soluţionarea unui divorţ, o judecătoare ce intră nu numai în viaţa acuzatului, ci şi în mintea lui şi începe să recite aceleaşi argumente, o relaţie de consonanţă, pe care Ştefan Cepoi şi Raluca Păun o execută în acelaşi ritm. O lecţie de seducţie pentru recepţionerul nerd întreruptă de o demonstraţie live a cuplului Negru şi Vişina. De fapt, Vişina (Alina Mangra) trece dintr-o fantezie în alta, reconstituirea parcursurilor ei amoroase e complicată şi distractivă, o rupere de tempo se produce la întâlnirea cu fostul elev (Cătălin Vieru), ceea ce părea o infatuare se dezvăluie ca pasiune-obsesie, trecerea în registrul grav e bine susţinută de discursul isteric-patetic al acestuia. O vizită la Letter Man, un birou de scrisori gata formulate pune faţă în faţă două rivale, unde contextul (compunerea unei scrisori după şablon) e mai provocator ca motivul principal. „Scrisoarea” devine mijlocul de învinuire-avertizare şi măştile cad, şi sub ele sunt alte măşti, în dansul de tatonare-intimidare dintre iubita oficială şi presupusa amantă, prima domină scena de la început până la final, chiar şi în momentul de umilire, în care îi face un portret exaltat rivalei sale, encomion desprins parcă din povestirile orientale, iar Romaniţa Ionescu simulează perfect rolul victimei.

Textul lui Csaba Székely poate fi citit şi ca rescriere noir a unei poveşti orientale, care este relatată spre final, în timp ce judecătoarea se demachiază, odată cu stratul de machiaj şterge pâcla ce învăluie misterul şi, la fel ca în 1001 de nopţi, monstrul e o alegorie pentru ursita pe care încerci iluzoriu şi inutil s-o eviţi. Povestea lui Jafar ce îşi mutilează iubita sub chipul căreia crede că se ascunde monstrul e pretextul de la care au pornit povestirile anterioare: iubiri, adultere, amoruri mediocre legate într-un fals thriller.

În contrapunct, momentul ce completează piesele lipsă pare inspirat din spaţiul filmelor neo-noir, unde intriga poliţistă e mai mult un subterfugiu, acoperământ al temelor reale mult mai grave. Într-un performance combinaţie de cabaret şi dans burlesque, Afina (Iulia Coman) renunţă la perucă, la deghizare, îşi manifestă faţa ascunsă de prădător nocturn, care seduce şi ucide bărbaţii infideli. La fel ca eroina din Monster (filmul-biografie a unei asasine în serie, interpretarea lui Charlize Theron între cele mai bune în istoria filmului), ea găseşte o justificare etică pentru crimele sale, discursul ei poate fi cuprins (ca replică negativă la un celebru text al lui Mircea Cărtărescu) în sintagma „De ce urâm bărbaţii?”. Dincolo de motivele enumerate cu aplomb în timp ce face inventarul instrumentelor de tranşare, vina principală e infidelitatea: „Faceţi toate astea şi cu altele“. Dar crimele din Monster vin ca reacţie la o viaţă plină de abuzuri, aici riposta este excesivă şi insuficient justificată dramatic. Textul a fost tăiat şi pus într-o ordine aleatorie ce menţine intensitatea şi interesul audienţei, însă când firele se leagă, sfârşitul surpriză răstoarnă povestea într-un final rupt, în care asasina este asasinată.

Parabola din Monstrul nisipurilor se schimbă cu fiecare fragment ce se succede pe scenă, dar poveştile secundare, fiecare cu savoarea, culoarea şi intertextul său, înghit povestea principală.