după W. Shakespeare

• Regia artistică şi adaptarea: Charles Chemin

• Dramaturgia: Luiza Mitu

• Scenografia: Adrian Damian

• Costume: Luiza Enescu

• Lighting Design: Aliberto Sagretti

• Muzica: Dom Bouffard

• Regia Tehnică: Cristian Petec

• Distribuţia:

Apemantus, Tezeu: Adrian Andone

Amazoana, Hippolyta, Zână: Monica Ardeleanu

Timon, Quince: Claudiu Bleonţ

Amazoana, Hermia: Iulia Colan

Flavius, Egeus, Puck: George Albert Costea

Publicul, Snout/ Botişor: Corina Druc

Amazoana, Titania: Iulia Lazăr

Senatorul, Oberon: Sorin Leoveanu

Amazoana, Demetrius: Cătălin Miculeasa

Amazoana, Bottom/ Fundulea: Raluca Păun

Alcibiades, Flaut: Marian Politic

Publicul, Helena: Costinela Ungureanu

Amazoana, Lysander: Cătălin Vieru

Promisiunea unei aventuri în lumi străine, vag misterioase, e într-un fel dublată prin alăturarea dintre Timon din Atena şi Visul unei nopţi de vară, într-un spectacol ce tinde să devină festivitate comună a cetăţii. Şi această intenţie se împlineşte mai ales în partea a doua, pentru că nu este o compilaţie de texte, un dialog, ci o succesiune de texte ancorate minimal de o replică a lui Tezeu, ce pretinde că am asistat la un spectacol în cinstea sa şi a Hippolytei. Dar de ce Timon? Pentru actualitatea temei? O farsă tragică, parabolă valabilă pe vremea lui Shakespeare, dar şi acum. Dincolo de toposul comun, ambele texte pornesc sub semnul celebrării ce „îndeamnă la petreceri/ întreaga tinerime din Atena”. Dar Visul e cuprins de „duhul viu al veseliei”, iar în schimb, în Timon toţi, mai puţin protagonistul, afişează o falsă veselie, secvenţa disco în care invitaţii se mişcă mecanic surprinde clar inversarea codurilor, nu feerie şi farsă comică, ci satiră şi farsă tragică. Bogăţie nemaivăzută, generozitate nemaiîntâlnită, acesta e Timon. Zeul generozităţii. Ritmul electric din fundal imprimă o succesiune alertă, scene ce se desfăşoară simultan: banchetul, discursul lui Timon despre galanterie văzută ca scuză pentru ipocrizie, în opoziţie cu prietenia sinceră pe care el e convins că o cultivă. Jocul lui Claudiu Bleonţ menţine ambiguitatea personajului. Este Timon chiar atât de naiv? Sau generozitatea lui ascunde dorinţa de aprobare, recunoaştere, dar şi efortul de a-i influenţa pe ceilalţi? Intervenţia lui Apemantus, singurul contestatar al lui Timon, ce avertizează că „la un ospăţ e bine să-i chemi fără cuţite”, anticipează dezastrul. Scena creditorilor ce solicită banii într-un cor de voci disonante e între cele mai dinamice. Timon pierde tot şi mai ales încrederea în umanitate.

Procesul dezumanizării e unul extrem de virulent şi, de unde până acum asistam la un spectacol al generozităţii excesive, Timon, prin confruntarea cu senatorul, cu Apemantus sau cu femeile uşoare, oferă un festin al imprecaţiilor. Evoluţia, schimbarea radicală e marcată de intervenţia senatorului, care distruge la propriu, decopertează planşele, pereţii, fundaţia, e prăbuşirea unei „house of cards”, ruperea armoniei. Refacerea este doar de suprafaţă. De altfel, instabilitatea iniţială a decorului e o sugestie a nisipurilor mişcătoare ce anunţă/ denunţă starea reală a finanţelor, a prietenilor, a existenţei lui Timon. Discursurile mult prea lungi sunt salvate de limbajul colorat şi de jocul actorilor, corporalitate aproape anulată, gesturi minime, cinism şi priviri îngheţate (Adrian Andone) şi lentoare zeflemitoare (Sorin Leoveanu). După tergiversări, finalul e cu impact, atât moartea lui Timon, înghiţit de/ contopit cu pământul în care îşi săpa singur mormântul, cât şi dansul de cobră ce hipnotizează audienţa, împreună cu gestul surpriză prin care senatorul îşi afirmă victoria.

La fel de bruscă, precum metamorfoza lui Timon, e trecerea la „zadarnicele chinuri ale dragostei” şi ale întâmplării din Visul unei nopţi de vară. Dacă iubirea e cu totul absentă în Timon, aici domină în toate formele: prima iubire, iubirea la prima vedere, iubirea împlinită ( Tezeu şi Hippolyta) sau iubirea cu năbădăi dintre Oberon si Titania, dar mai ales în satira dublă: poţiunea magică producând confuzii şi suferinţe inutile (George Albert Costea la fel de convingător şi în Flavius, şi în Puck), şi parodia din reprezentaţia meşterului Quince. În opoziţie cu scenele anterioare, solemn-încremenite, Visul depăşeşte cadrul obişnuit şi se apropie de libertatea practicilor performative, intriga se mută în foaier, Hermia şi Demetrius se refugiază pe balcon şi cu ajutorul Helenei pregătesc fuga, un episod destul de confuz ca interpretare şi construcţie.

Există alegeri foarte inspirate şi alegeri foarte puţin inspirate, integrarea spectatorilor în piesa imaginată de Quince, începută din foaier, continuă cu invitarea unor spectatori pe scenă, interacţiunea spontană, şi jocul neregizat, dar mai ales acţiunea colectivă, pornită de la construirea ad hoc a „zidului” ce separă îndrăgostiţii, culminând cu feeria baloanelor de lumini eliberate în sală. Din a doua categorie, mai puţin inspirată e reciclarea decorului din prima piesă, acesta mai mult încurcă actorii ce se luptă să străbată aceleaşi nisipuri mişcătoare, care in Timon aveau rol şi semnificaţii multiple. Jocul de lumini anulează impresia de improvizaţie prin câteva imagini-tablou, între care e semnificativ performance-ul Hippolytei. Influenţa lui Robert Wilson e evidentă nu numai în modul în care se foloseşte de lumini, dar şi în estetica rigidităţii corporale (mai ales în prima parte), în suprapunerea de ritmuri: mişcare, muzică, lumini ce amintesc de îndemnul lui: „să te uiţi la muzică şi să asculţi imaginile”.

Teatrul e şi despre dorinţa de a rescrie adevăruri universale în construcţii relevante, cum şi spectacolul lui Charles Chemin reuşeşte parţial să convingă publicul în Timon şi îl câştigă definitiv cu „un vis de-o noapte-n miezul verii”.