(One need not be a Chamber-to be Haunted, Emily Dickinson)

de Alexandra Badea

• Regia: Florin Caracala

• Traducerea: Cristina Toma

• Scenografia: Ana Ienaşcu

• Costume: Ana Ienaşcu

• Asistent Regie: Raluca Păun

• Video: Florin Chirea

• Regia Tehnica: Cristi Petec

• Multimedia: Marian Mina Mihai

• Operator imagine: Remus Vlăsceanu şi Cătălin Corneanu

• Distribuţia: Romaniţa Ionescu (Alice), Alex Calangiu (Yunis), Claudiu Mihail (Zander), Gabriela Baciu (Friedlise), Ramona Drăgulescu (Heloa), Cătălin Miculeasa (Paul), Ştefan Cepoi (Nenad), Corina Druc (Aryna), Dragoş Măceşanu (Ilya), Anca Dinu (Guiren), Raluca Păun (Mira), Constantin Cicort (Nenad/ secvenţe filmate).

White Room, spectacolul câştigător al Concursului de proiecte pentru tineri regizori şi scenografi români organizat de Naţionalul craiovean, vorbeşte despre mutaţii culturale ireversibile, dependenţa de aplicaţiile multimedia şi mai ales despre cum aceşti aproape nativi digitali sunt tot nişte visători, dar o specie mult mai vulnerabilă, veniţi dintr-o cultură bazată pe exces, care a amorţit simţurile, ei se confundă cu spaţiul virtual.

Mijloacele media extind spaţiul ficţional dincolo de scenă şi felul în care Florin Caracala le manevrează în secvenţele iniţiale ale spectacolului constitue o dublă expunere media: ca redare-înregistrare a realităţii (introducerea „jucătorilor”, imagini neprocesate, actorii în spaţiul real, camere banale) versus media ca instrument artistic (emoţii, trăiri sunt reactivate într-o experienţă maximă, între utopie şi distopie e camera albă, imagine intens poetică, în clar-obscur, întâlnirea dintre Yunis şi Alice este desprinsă parcă dintr-un film de artă). Şi, la fel ca într-un film de artă, experienţa vizuală este la fel de intensă ca cea de cunoaştere. Regulile sunt simple, participanţii sunt activi, aventura poate începe. Poate numele personajului principal nu este ales întâmplător, dar aici Alice „alunecă” nu într-un tunel ce duce în Ţara Minunilor, e o călătorie în căutarea avatarului-pereche, elusivul Yunis, care nu caută nimic, dimpotrivă, vrea să uite „pur şi simplu”. Romaniţa Ionescu are exact doza de neastâmpăr, tânjire şi autoamăgire de care are nevoie Alice în „disaventurile” ei. Alex Calangiu, în rolul lui Yunis, transmite detaşarea, dezinteresul nemascat pentru partenerii virtuali, şi chiar această indiferenţă îl face irezistibil în ochii Alisei. El este un singuratic, traversând infernul urban descoperă în „white room” un spaţiu al interacţiunii controlate. Şi, deşi întâlnirile lor sunt în lumea virtuală, sentimentele lui Alice sunt reale şi tocmai nevoia de real o împinge în urmărirea/ descoperirea identităţii lui Yunis, un joc pericuos al transgresării hotarului dintre virtual şi realitate, cu rezultate incerte.

La polul opus, Friedlise vrea să o determine pe Heloa să renunţe cu totul la viaţa exterioară (copii, soţ), să intre definitiv în white room. Chiar dacă acest cuplu vine ca o poveste afluentă, impetuozitatea şi energia celor două actriţe (Gabriela Baciu şi Ramona Drăgulescu) dezvoltă o altă variantă a iubirii, „Eu nu sunt aici să te cunosc, eu sunt aici să te visez”, iar Friedlise este între jucătorii din white room cea mai tenace în sfidarea realităţii, forţa ei stă în asumarea completă a unei identităţi noi. Tentaţia unei noi identităţi este resimţită şi de Aryna şi Ilya, frate şi soră, construcţii fragile şi provizorii, ei fug de ceilalţi şi fug de ei înşişi, accidentul Arynei i-a destabilizat pe amândoi.

Tranziţia între diferitele spaţii (bar, white room, cerc, sala de sport) produce impact mai ales prin impresia de artificial din spaţiile convenţionale, dar reale. Scenografia realizată de Ana Ienaşcu întreţine cumva iluzia personajelor, realitatea gri e captată fidel în imaginea barului în care Mira, Dj-ul, mixează mişcarea/ traiectoria dezordonată a personajelor, totul e gri, dezolant în contrast cu ecranul colorat al Dj-ului, în contrast cu spaţiul perfect „editat” al camerei albe. Jocul secund nu mai e copie imperfectă, dimpotrivă. Întâlnirea dintre Alice-Zander în sala de cinema şi proiecţia unei secvenţe din filmul lui Jean-Luc Godard, Elogiul dragostei, e un fel de mise en abyme a fanteziei trăite cu Yunis, unde iubita devine un fel de frumoasă fără corp, o sumă de trăiri perfecte ce nu pot fi repetate. Momentul interactiv teatru-cinema este cadrul perfect pentru fanteziile lui Zander, mult mai rafinate şi mai complexe decât cele din white room, el visează un spaţiu care nu numai arhivează capodopere, ci generează unele noi, mixând ideile, „reţetele”, chiar dacă artiştii sunt dispăruţi. Punctul maxim al dependenţei lui Alice este atins când Zander reface holograma lui Yunis şi Alice intră în film, în white room, şi nu mai vrea să o părăsească. E o trecere inversă faţă de cea propusă de Woody Allen în Trandafirul roşu din Cairo, unde personajul principal cobora de pe ecran în sala de cinema. „Filmul reîntâlnirii” facilitează spectatorilor un context, o cale de acces, o experienţă intens senzorială, dominată de mare o senzualitate.

Contrastul camera albă-camera obscură a cinematografului, ficţiuni vs. ficţiuni interactive nu e foarte clar, Alice este victima unui bovarism de secol douăzeci şi unu, ea vrea să treacă dincolo de virtual în real, începe să-l urmărească pe Yunis, să afle detalii despre viaţa lui particulară. Comportamentul ei duce la suspendarea contului, eliminarea din white room, însă obsesia continuă: „am ales să rămân cu tine în vis”. Ca în poemul lui Emily Dickinson Nu trebuie să fii o cameră, pentru a fi bântuit, nu este nevoie de nicio cameră, virtuală sau nu, până la urmă spaţiile înguste ale haosului interior sunt mult mai întunecate. Pentru Alice, orice contact cu realitatea are un efect paradoxal: dispariţia identităţii reale, ignorarea legăturilor reale; deşi insuficient dezvoltat, Paul e un Orfeu rătăcit în infern, ce eşuează în misiunea lui de salvare.

Pe tot parcursul spectacolului sunt scurte „întreruperi”, chestionare de satisfacţie care măsoară sec nivelul de fericire/ sensul vieţii/ viaţa sexuală. Textul Alexandrei Badea şi propunerea regizorală oferită de Florin Caracala sunt un astfel de test/ chestionar ce obligă publicul să-şi regândească relaţia cu teatrul, cu teatralitatea propriei vieţi mereu filtrată şi editată.