Moş Nichifor

după Moş Nichifor Coţcariul de Ion Creangă

• Regia:Alexandru Dabija

• Distribuţia: Marcel Iureş şi Ruxandra Maniu

• Costumele: Manuela Pungan

• Foto: Alex Iureş

Cu o formulare care a rămas celebră, Creangă îi prezintă lui Titu Maiorescu isprăvile din Moş Nichifor Coţcariul: „Am scris lung, pentru că n-am avut timp să scriu scurt”. La fel stau lucrurile şi cu Moş Nichifor, spectacolul pus în scenă de Alexandru Dabija (şi prezentat în premieră pe scena Teatrului Colibri din Craiova, de Teatrul ACT din Bucureşti, în cadrul Stagiunii Colibri. ACTul 3), părând că pretextul/ substanţa dramatică nu este de ajuns, dar, pe măsură ce călătorii „se aştern la drum”, constatăm că dincolo de aventura călătoriei, avem de-a face cu o aventură a povestirii, unde eroul, în loc să acţioneze epic, mai mult vorbeşte.

După Absolut şi N-ai tu treabă devine clar că nu este vorba de potenţialul dramatic al operei lui Creangă, cât de talentul şi potenţialul lui Marcel Iureş şi al lui Alexandru Dabija de a interpreta/ dramatiza scrierile lui Creangă. Experienţa colaborărilor anterioare se simte şi Marcel Iureş imaginează un moş care, chiar dacă şi-a pierdut porecla de „Coţcariul” (jucător de zaruri), nu a pierdut nici spiritul, nici metehnele de la care vine. Episodul de la care i se trage porecla este cel al călătoriei pe care jupân Strul o arvuneşte pentru tânăra lui noră, Malca. Între cele trei adaptări din Creangă, Marcel Iureş face un rol de neuitat în Absolut şi, deşi nu pare cea mai evidentă alegere pentru moş Nichifor, devine convingător prin intuiţia de a-l juca nu ca pe un ţăran, cât ca pe un târgoveţ, căci prin natura lui, nu atât a ocupaţiei, el este un nestatornic, un rătăcitor, şi ca pe un trubadur autohton, poveştile sunt arma lui de cucerire, de „vrăjire”. În timp ce se pregăteşte de drum, aranjează calabalâcul, pe care Malca îl duce de la (Târgu) Neamţ la „Peatră” (Neamţ), începe să depene istorii, snoave şi glume, hâtru şi şăgalnic. Acum are loc şi prima intervenţie/ farsă jucată intenţionat de câteva ori: moş Nichifor sperie iepele şi Malca nu reuşeşte să se suie în căruţă; este prima dintr-o serie de farse, jocuri, atingeri „(ne)vinovate”, urmată de şfichiuirea repetată a biciului, mai-mai să-i intre în ochi. Alexandru Dabija introduce alternativ, printre istorioare glumeţe, toate aceste tertipuri ce pregătesc farsa finală – fiara din pădure, „frica de lup”. Cum intră în codrul Grumăzeştilor, complicitatea creată prin aluzii şi vorbe în doi peri trece la nivelul următor, acţiunea nu mai este previzibilă, ameninţarea din umbră perturbă atmosfera idilică, au trecut de câmpurile unde Malca culege floricele.

Elementul care incită audienţa e ambiguitatea de limbaj, dar şi de circumstanţe. Dar chiar şi ambiguitatea este jucată la limită, pişicher moş Nichifor se plânge: „ce-i tânăr, tot tânăr; îţi vine a te juca, giupâneşică, aşa-i? (...) eşti de tot poznaşă şi d-ta, prea des vrei să vie, că doar nu-i de tot copacul câte un lup!”. Strategia lui Moş Nichifor e cea a jucătorului de noroc, dar şi norocul trebuie ajutat, aşa că atunci când are loc un accident, el face pierdute bărdiţa şi frânghia care l-ar scoate din încurcătură. Dacă în basmul tradiţional eroul nu putea să-şi ducă la îndeplinire proba de curaj fără instrumentele magice, aici tocmai lipsa lor asigură reuşita. Acceptarea e consecinţa unui joc ceva mai sofisticat, pe care cuplul Marcel Iureş - Ruxandra Maniu îl parcurg fără greş, un joc „de-a nu spune ceea ce este evident”. Consecutiv, jocul se prelungeşte în „a nu arăta ceea ce este evident”, în noaptea învăluită în lumini albastre şi în sunetul săltăreţ al fluierului.

Decorul rămâne neschimbat pe durata spectacolului, există minime operaţii de redistribuire a arsenalului de boccele, perne şi saltele, saci şi lădiţe, „zestrea” lui Iţic, pe care Malca o duce în casa părintească. E una dintre insinuările fine ce chestionează virilitatea soţului şi justifică infidelitatea tinerei Malca. Într-un cod cultural dominat de bărbaţi, perspectiva feministă e alterată şi schematică, „baba” vs. tânăra nevastă. Nu se ştie foarte clar ce simte, ce crede Malca despre toate câte se întâmplă. Există un gest, însă, foarte semnificativ care se petrece dimineaţa, după trecerea nopţii. Malca îşi descoperă capul, dă jos basmaua, dar şi cozile false. Mişcările foarte naturale ale Ruxandrei Maniu aproape că fac ca momentul să treacă neobservat în prima parte, dar înlăturarea cozilor împletite este mai mult decât o sugestie în „schimbarea”/ pragul peste care trece personajul într-o zonă destul de echivocă moral. „A scăpat basma curată” Malca? Un gest aparent minor echilibrează centrul de greutate, Malca traversează scena cu pas sigur, cu capul sus, preia controlul. Şi finalul vine să întărească suspiciunile textului lui Creangă, ba chiar merge mai departe şi dintr-un dialog savuros, ce se petrece peste ani, aflăm că dorinţa Malcăi de a avea băieţi s-a împlinit (şi Moş Nichifor nu-i deloc străin de această întâmplare).

Pus să aleagă între Cehov, Beckett, Caragiale sau Creangă, Alexandru Dabija îl alege pe acesta din urmă, mărturisind că „îl înţeleg şi îl accept ca pe un maestru”. Moş Nichifor e încă o confirmare în acest sens, o explorare a comediei populare, o farsă aparent simplă, dar care se desface într-o mulţime de straturi fine. Mai mult decât o „întâlnire între generaţii”, se produce o întâlnire cu generaţia actuală, care (re)descoperă ciocniri de mentalităţi şi isprăvi de amor uimitor de actuale.