de David Drábek

• Regia: Radu Afrim

• Scenografia: Irina Moscu

• Traducerea: Mircea Dan Duţă

• Asistent Regie: Cătălin Miculeasa

• Regia Tehnica: Cristi Petec

• Distribuţia:

Raluca Păun (Rozica)

Iulia Lazăr (Valerica),

Ramona Drăgulescu (Nutzi),

Alex Calangiu (Ion),

Claudiu Mihail (Lentziu)

Vlad Udrescu (Samuel/a)

Cătălin Miculeasa (Buddha Boy)

Romaniţa Ionescu (Mama)

Constantin Cicort (Tatăl)

• Univers sonor: Radu Afrim

• Sound design: Călin Ţopa

• Afiş: Cosmin Florea

• Consultanţă limbaj mimico-gestual: Filomela Salahoru

• Regia tehnică: Cristi Petec

• Light design: Dodu Ispas şi Ştefăniţă Rezeanu

• Makeup: Minela Popa şi Mihaela Guran

• Sunet: George Udrea şi Marius Marciu

• Sufleur: Ramona Popa

• Foto: Cristi Floriganţă şi Albert Dobrin

• Video: Florin Chirea

***

„Hai să visăm... bunăoară... la viaţa de peste două-trei sute de ani!...”, zice la un moment dat Verşinin în Trei surori şi nu întâmplător spectacolul lui Radu Afrim, Casa cu suricate, se deschide cu întrebarea „Are you dreaming?”, fixată în litere de neon, ce coboară pe scenă ca o provocare/ invitaţie pentru spectatori. Visul lui Afrim e ca un caleidoscop în care particulele colorate (referinţe livreşti, muzici, cinema underground, Pop Art) se aranjează şi se regrupează în funcţie de receptor, de perspectivă. Înghiţitorii de ciocolată, textul dramaturgului ceh David Drábek, se potriveşte ca o mănuşă lumilor lui Afrim, outsideri, excentrici, personaje carnavaleşti şi personaje miraculoase sunt asimilate din textul original şi transformate într-un spectacol îmbibat de culoare locală şi de incertitudini, întrebări, obsesii personale.

Într-unul din ultimele sale filme, As I Was Moving Ahead Occasionally I Saw Brief Glimpses of Beauty, Jonas Mekas, figură simbol a filmului american de avangardă, introduce o scurtă fabulă despre salvare individuală vs. salvare colectivă, despre opţiunea dintre calea cea simplă, care îţi va salva sufletul, şi cea complicată, care aduce şi salvarea celorlalţi. Acesta e nucleul din care pornesc şi se încurcă firele narative în Casa cu suricate. Salvatori şi salvaţi, roluri care se confundă sau se resping. Cazul lui Samuel(a) („omul meteorit” ce se sacrifică pentru salvarea planetei) e cel mai elocvent; elocvent(ă) e şi Samuel(a), în dialogul cu karate „kizi” ce-i strică planurile şi n-au „o ţâră de empatie.” În disperată nevoie de salvare sunt şi cele trei surori, care după moartea părinţilor nu vor/ nu pot să mai iasă din casă. Casa cu suricate e un spaţiu aparte şi decorul construit de Irina Moscu, cu invazia de animale, iazul, stâlpul de telegraf şi buncărul şi vulturii negri, funcţionează perfect pentru dezordinea de întâmplări, enigme, secrete de familie şi apariţii bizare ce se intersectează şi se explică reciproc. Dintr-o scrisoare deschisă la un an de la moartea tatălui lor, Valerica află că a moştenit „costumul de salvator” şi misiunea utopică de a-i salva pe ceilalţi. Scurta apariţie a lui Constantin Cicort în rolul tatălui este exact ce trebuie, un fals erou ce-şi recunoaşte şi râde de propriile slăbiciuni, dar nu renunţă.

Cine sunt figurile protectoare? De cine ascultăm? Mama, tata, Buddha? Toate aceste întrebări, deocamdată fără răspuns, transformă casa într-un spaţiu cocon, spaţiu vital, iar locatarele ei dezvoltă un comportament teritorial. Rozica tronează într-un uriaş cuib al „deliciilor” culinare şi devorează compulsiv dulciuri, în timp ce Valerica confecţionează compulsiv suricate. Singura care e cât de cât integrată social e Nutzi (Ramona Drăgulescu are, în sfârşit, o partitură în care se poate desfăşura, întreg jocul său e convingător şi precis). Evadarea-salvarea ei e completă când îl întâlneşte pe Ion, donjuan temperamental, căruia Alex Calangiu îi redă fidel toate schimbările de dispoziţie. Împreună sunt cuplul cel mai convenţional, dar cum Ion e un neliniştit, viitorul lor e destul de imprevizibil. Ritualul şi „scenele drăguţe” surprind mai ales superficialitatea atracţiei dintre ei.

Spectacolul „trăieşte” din citate, parodie, din mixaje muzicale, coregrafie şi, mai ales, dintr-un labirint textual care în dramatizarea lui Afrim îmbie spectatorul să se piardă, să se minuneze, să râdă şi să se întristeze, să spere. Deşi la prima vedere/ vizionare Casa cu suricate pare o cursă cu obstacole atât pentru personaje, cât şi pentru spectatori, iar Valerica, precum într-un basm modern, trebuie să facă proba curajului, să treacă dincolo de uşă, pentru spectatori traseul este invers, ei trebuie să facă pasul în interior. În acest sens, există două invitaţii clare: cea a Rozicăi, pentru un „tur ghidat”, şi cea în galeriile secrete, pe care o promite Vali.

Miza spectacolului nu este „casa exterioară”, ce îţi ia ochii cu suricatele răspândite peste tot, cu clipocitul iazului, cuibul deliciilor şi mai ales poveştile ce o umplu: telenovela Nutzi-Ion, comedia Rozica- Lentziu şi „atingerea divină”, nu e nici jocul de identificare a surselor culturale, miza este casa „cântec”, cum o numeşte Valerica reciclând un şlagăr al anilor ’80, este casa-carte, în care toate referinţele se topesc, e casa cu personaje miraculoase, care se fac auzite permanent, mama, tata, Buddha, tata o prezenţă-absenţă, mama o apariţie „vie”, cum vii sunt şi culorile rochiilor ei, Romaniţa Ionescu, retro-glamour, o feminitate fragilă şi plină de forţă, care îşi protejează şi terorizează fiicele şi după moarte.

Casa-cântec, casa-carte e un artefact amăgitor, o mascaradă, cum spune languros şi trist Samuel(a) în secvenţa ce deschide partea secundă a reprezentaţiei. Vlad Udrescu aduce o notă personală în spaţiul travestiţilor din teatrul lui Afrim, are o aroganţă, puţin mai mult „pride”. În toată această urzeală de fantezii, casa devine o lume suficientă sieşi, unde cele trei eroine uită de sine, simţurile se anesteziază şi invazia masculină are succes parţial. Scena grătarului e un model de expresivitate voluntară, la fel întâlnirea Ion-Rozica, „mă numesc Rozica şi sunt sora lui soră-mea”, „sufletul petrecerii”, „regina bancurilor”. Raluca Păun face un alt personaj memorabil, reinventându-se din sora supraponderală nu în figura feminină model, ci în simbol al culturii marginalilor, performance-ul sub masca lui Divine (drag queen, personaj cult al filmelor lui John Waters) rupe convenţia, sloganul „arta trash, trash, nu dă greş/ la pubelă e mai fresh” e mai mult decât o contestare a artei comerciale, e o reacţie contra curentului de victimizare, ce reduce la statutul de obiect nu numai eroinele din filme/ teatru, dar, prin extensie, şi din public. Cea mai vulnerabilă, dincolo de complexitatea ei, este Valerica (Iulia Lazăr, o altă transformare exemplară, prin machiaj şi manierisme aproape se confundă cu suricatele), ea are intuiţia că lumea/ casa e o carte şi, deşi miraculoasă, lumea asta nu există, e iluzie, fantasmă, amintire, „mirific palat” fără temelie. Cu cât e mai mare teama de pasărea neagră, cu atât mai curajos e gestul final.

Mesajul ei şi al acestei corăbii a nebunilor ce se întâlnesc în casa suricatelor este de o simplitate dezarmantă: „ca să salvezi omenirea trebuie să ştii limba iubirii.” Radu Afrim riscă asumat, remixează materiale dramatice preexistente, oferă divertisment excesiv, ademeneşte în jocuri textuale, într-o avalanşă de strălucire, stereotipie, inocenţă şi devergondaj, pentru că ştie regula din cinema, valabilă şi în teatru: nu poţi face un film cult, publicul e cel care face un film să fie cult.