„I want spectacular sporting events, spectacular theatre,

and a spectacular life, but I don’t want spectacular politics.”

(Marius von Mayenburg, Theatre Shouldn’t Make You Feel Safe)

de Marius von Mayenburg

• Regia: Theodor-Cristian Popescu

• Scenografia: Mihai Păcurar

• Traducerea: Elise Wilk

• Asistent Regie: Florin Paraschivu, Tanya Shelepko

• Regia Tehnica: Sorin Gruia

• Distribuţia:

George Albert Costea (Ralf)

Iulia Colan (Vicky)

Vlad Udrescu (Dominik)

Raluca Păun (Mechthild)

Cătălin Vieru (Tom)

Liviu Topuzu (Tim)

Romaniţa Ionescu (Dr. Bauer; Veronika; Uschi; Gwendolin)

Alex Calangiu (Leon; Kunze; Schmiedel; Reinhold)

La teatru nu vii sa te simţi bine. La teatru vii să vezi. Teatrul nu trebuie sa satisfacă aşteptările spectatorilor, ci să le schimbe. În siajul lui Brecht, Marius Von Mayenburg, una dintre vocile de forţă ale teatrului german de azi, aduce în Peng şi reproşuri şi avertismente, aglomerează mai multe „lecţii pentru secolul 21”, într-un text ce sfidează corectitudinea politică, incită publicul, introduce în discuţiile majore ale timpului nostru.

„Pământul este albastru ca o portocală”, un vers al lui Paul Éluard, despre degradarea lumii, dintr-un poem apărut după Primul Război Mondial, este mai actual ca oricând. Portocala putrezită, care a început să albăstrească, este unul dintre elementele de decor centrale, alături de gogoaşa glazurată şi bobul de pop-corn. Consumerism, fast-food, cultură pop. Toate simbolurile sunt in your face, dar şi camuflate în obiecte de decor. Aceasta pare să fie combinaţia pentru care optează aici Marius von Mayenburg, iar punerea în scenă realizată de Theodor Cristian Popescu merge mai departe, concentrează tensiunea dramatică, violenţa imanentă şi schimbă numele personajului (şi al spectacolului) în Bang, rezonanţă explozivă ce încadrează perfect personajul titular, Ralf Bang. El domină scena (lumea) încă înainte de a se naşte, intră în dialog cu spectatorii, îi pune în gardă – „încă e linişte în piesă”, dar liniştea e periculoasă, aduce plictis, acel ennui al secolului al XIX-lea, prima vârstă a dorinţei de haos, aşa că „trebuie să se întâmple ceva, să te distragă de la tăcerea flegmatică din Europa”. Şi Bang! Se întâmplă. Naşterea este cu complicaţii, Dr. Bauer şi sora Mechthild sunt şocate. Nu au văzut ceva mai groaznic. Ralf o strangulează pe sora sa geamănă şi inaugurează seria violenţelor. Copilul monstru intră spectaculos, salturile lui George Albert Costea între comic şi grotesc produc efectul aşteptat, Bang este „unic”. Nu la fel stau lucrurile cu părinţii lui, căzuţi în adoraţie, în faţa precocităţii odraslei lor. Familia modernă e o caricatură, Vicky şi Dominik sunt influenţaţi nu neapărat de Ralf, cât de societate, de false idei despre cum ar trebui să-l educe, totul e o mare înşelătorie, de la un capăt la altul. Şi nimeni nu vrea să recunoască. Cu hainele lor impecabile şi atitudinea lor corectă, cu un zâmbet controlat-fabricat, mama (Iulia Colan) şi tatăl, desprins parcă dintr-o reclamă (Vlad Udrescu), nu au nicio o şansă în lupta pentru control. Dialogul dulceag – ca un filtru de înfrumuseţare a existenţei comune, este întrerupt de Ralf. „Mă cheamă Bang. (...) Piesa asta este despre mine”. E o afirmaţie repetată, de fiecare dată când i se pare că nu mai este în centrul atenţiei, Ralf Bang intervine brutal. E şi un joc cu spectatorii, un şoc interactiv, deşi nu e cazul, sunt destule provocări. „Joci prea multe roluri”, îi reproşează Romaniţei Ionescu, care realizează mai multe roluri extraordinare: Dr. Bauer, vecina Uschi şi bona Gwendolin, plus Veronika în episodul incidentului de la locul de joacă, desprins parcă din Carnage, filmul lui Roman Polansky. Şi Ralf are dreptate, e o invazie de personaje, legate de povestea lui, dar fiecare cu povestea lui. Care e mai relevantă? Cine ar putea decide dacă nu spectatorii? Dar spectatorii virtuali, nevăzuţi, publicul ţintă al reality show-urilor, astfel că toate aventurile lui Ralf şi ale familiei lui sunt urmărite permanent de doi cameramani, Tom (Cătălin Vieru) şi Tim ( Liviu Topozu), care ajung nu numai să regizeze, dar şi să medieze conflicte, crize familiale. Toate aceste personaje feminine sunt legate între ele prin traume comune: Uschi, agresată constant de soţul ei Reinhold (Alex Calangiu trece rapid din rolul de victimă în cel de opresor), îşi caută refugiul în casa deschisă a lui Vicky. Coincidenţă sau nu, Vicky găzduieşte în subsolul casei un adăpost pentru victimele violenţei domestice. Tot o victimă e şi Gwendolin, nu numai a hărţuirii precoce a lui Ralf, dar şi a fanteziilor lui Domink. Cel mai spectaculos caz e cel al lui Vicky, care nu ezită să susţină umilirea publică a lui Uschi; în farsa de reality, publicul trebuie convins, Uschi trebuie să dovedească că a fost maltratată, trebuie să se dezbrace. Corpul feminin ca un câmp de luptă – metaforă exploatată la maximum aici. Gwendolin, bona, e prea frumoasă, trebuie să-şi ascundă chipul sub o mască, idee pe care apărătoarea femeilor o aprobă cu entuziasm, dar în final nici ea nu scapă acestui cerc vicios. Competiţia Miss Univers (o succesiune de momente de striptease) se transformă într-o luptă pentru supremaţia universală. Exhibiţionism, voturi măsluite, şi, mai ales, un contracandidat surpriză, Ralfie: bully la locul de joacă, precoce „violonist” care îşi atacă profesorul, posesor de armă pe care o ţine îndreptată împotriva celor care ar vrea să treacă pragul „casei deschise”, dar mai ales posesorul unui suflet frumos „în adâncul meu, în gândurile mele îngrozitoare”, are toate datele necesare unui mic dictator. Efort fizic, energie, o voracitate organică fac de neuitat interpretarea lui George Albert Costea. Când individul e prea puternic şi încearcă să absoarbă totul, el însuşi trebuie absorbit, dizolvat în mulţime, în neant. Şi tot cu un BANG! echilibrul e restabilit.

Cu ecouri din Victor sau copiii la putere, Copilăria unui lider sau parabola lui Brecht despre Hitler, Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, Bang se distinge prin strategia aleasă, confruntarea care reaminteşte că teatrul e un eveniment în direct, un reality show, unde publicul râde de personaje, e oripilat sau contrariat, dar nu empatic.