de Claudiu Sfirschi-Lăudat

după texte de Margarita Karapanou

• Regia: Yiannis Paraskevopoulos

• Decor şi costume: Lia Dogaru

• Asistent regie: Cătălin Miculeasa

• Foto: Adi Bulboacă, Daniel Cozma

• Vizualuri: Vlad Lăzărescu

• Distribuţia: Cerasela Iosifescu (Lora)

Ca o pasăre pe sârmă, Lora se zbate şi îşi înfruntă toţi demonii, într-o condensare de emoţii şi energie. Scenariul din Obsesii, spectacolul ce deschide stagiunea 2019-2020 a Naţionalului Craiovean, nu e deloc simplu, straturi, straturi de semnificaţii se suprapun în povestea Lorei, jurnalul unei maladii, complexele şi refulările, rătăcirile în căutarea unei identităţi distincte. Dar, ca într-o rescriere modernă a mitului lui Dedal şi Icar, tentaţia de a-şi depăşi părintele e mai puternică, şi combustia nu e mortală, cât o stare permanentă. Este o istorie reală, încărcată de mituri culturale, doar protagonistele, Margarita Karapanou şi mama ei, Margarita Limberaki, sunt între cele mai importante şi influente figuri din literatura elină contemporană.

Dramatizarea lui Claudiu Sfirschi-Lăudat porneşte de la proiectul de traducere a volumului autobiografic Da al Margaritei Karapanou şi reuşeşte să menţină nota distinctivă a scrierilor acesteia, dezordonată, out of control, în care fragmente, frânturi de text sunt asamblate şi ceea ce părea un monolog dezvoltă tensiune dramatică, conflict, controverse. Rezultă o partitură extrem de incitantă pentru o actriţă, iar Cerasela Iosifescu compune unul dintre cele mai remarcabile performance-uri. Margarita Karapanou e scriitoarea preferată a lui Yannis Paraskevopoulos, iar Cerasela Iosifescu, actriţa favorită, o întâlnire „fericită” şi mai multe creaţii desăvârşite (Medeea, Irina Arkadina), textul este scris pentru ea, iar Obsesii duce la un alt nivel colaborarea lor, un monolog-mărturie provocator şi asumat al existenţei, marcat de o boală mentală. Frânturile din biografie şi cele literare sunt transformate prin soluţiile regizorale, prin interpretare, prin captarea extremelor. Astfel, recompune portretul unei prefaceri, al ieşirii din umbra figurii materne, strălucitoare, talentată, înconjurată şi adorată de scriitorii şi artiştii timpului.

Teoria viziunii fragmentare e transpusă şi în decorul integrat perfect în poveste. Ceea ce contează e realitatea interioară, perspectiva subiectivă a Lorei, care transformă sala de spectacol în sala de aşteptare a clinicii de boli nervoase, iar spectatorii sunt pacienţi într-o aşteptare nesfârşită. Confesiunea Lorei are, iniţial, un caracter impersonal, clasica înregistrare pe bandă de magnetofon, nota nonconformistă şi polemică vine odată cu apariţia ei intempestivă, o escaladare a scărilor, un slalom printre spectatori, un schimb spontan de replici, urmate de primul episod de confidenţe: o voce cu stridenţe, alintată, rememorează relaţia cu mama, prima internare la clinică. Secvenţa „micul meu schizofren” este de un umor nebun, un erotism burlesc şi, simultan, o rafinată punere în scenă, o manevră de acceptare a tratamentului. Lista lungă de medicamente cu denumiri exotice, „ca o poezie într-o limbă străină”, introduse în vaginul Lorei, pare desprinsă dintr-un film de Almodovar. Urmează un periplu în lumile posibile în care realitatea şi fantezia se confundă, dar staţiile sunt foarte clar compartimentate: balconul, cabina de lift, cada decorată cu pilule uriaşe, instalaţia de telefoane roşii suspendate în aer, toate aduc în prim-plan o paletă foarte bogată de registre: femeie fatală, victimă a modei, pacientă, toate reunite într-o singură identitate scenică. Ideea sinuciderii, mereu prezentă, este respinsă, paradoxal, tocmai prin asumarea conştiinţei artistice, literatura, scrisul (elementul care generează rivalitatea între mamă şi fiică) o împiedică să sară în gol. Manuscrisul e lucrul cel mai de preţ, creşte odată cu disperarea, durerea, depresia. Sylvia Plath şi Anne Sexton sunt modelele ei, şi confesiunile ei au o calitate poetică.

Încercarea de a se împotrivi morţii prin crearea şi impunerea unei viziuni artistice este cuprinsă în tensiunea momentului muzical, Lora ascultă David Bowie, stă pe marginea balustradei şi trăieşte teroarea şi tentaţia căderii libere. Situaţia e prea disperată pentru a fi exprimată în cuvinte, muzica exprimă cel mai bine propriile impulsuri contradictorii, e o trăire la vedere, amplificată, o fervoare ce produce rezonanţă şi produce sensuri şi revelaţii: „Dacă mă arunc, cum o să mai scriu?”. De altfel, prin refrenul recurent în dialogul mut cu mama insistă: „Vreau acasă, vreau cu tine, vreau să scriu”. Spre deosebire de eroii din romanele Margaritei Karapanou (artişti eşuaţi, în permanent blocaj creativ), pentru alter ego-ul ei scrisul e o constantă, mai mult o salvare. Lora schimbă mai multe măşti şi probează mai multe roluri, îşi construieşte un portret în mişcare, în poziţii divergente cu imaginea mamei în jurul căreia brodează o întreagă mitologie. Mama pe care o caută, o aşteaptă să o ia de la clinică, pe care o acuză că a abandonat-o, sau care, dimpotrivă, o sufocă, îi ia hainele, parfumul, se amestecă în viaţa ei amoroasă. E o relaţie de love&hate, care eludează încadrarea într-o anumită categorie, poate cea mai expresivă imagine e păpuşa mutilată, substituită ulterior figurii mutilate a mamei, „Mamă, te iubesc! Aş vrea să-ţi tai mâinile şi picioarele, ca să poţi încăpea în inima mea”.

Între faţetele afişate de Lora este una de o umanitate autentică. În finalul care e o sinteză tragică a bătăliilor pierdute, umbrele, obsesiile dispar şi realizează că a pierdut persoanele cele mai apropiate, mama şi Louka, câinele ei, cea mai reală legătură cu lumea exterioară. Mama a redevenit fetiţă, e un schimb de roluri, Lora este cea puternică, în bătălia minţii cu beţia autodistrugerii, e capabilă să sintetizeze întreaga experienţă personală, o confruntare-împăcare cu divinitatea, o regăsire a forţei interioare, a nebuniei sfinte din dialogurile platoniciene, totul într-o interpretare de mare vibraţie artistică.