de Alexa Băcanu

• Regia: Dragoş Alexandru Muşoiu

• Scenografia:Iuliana Vîlsan

• Muzica: Cári Tibor

• Asistent Regie: Monica Ardeleanu

• Regia Tehnica: Sorin Gruia

• Sufleor: Ramona Popa

• Proiecţii video: KOTKI visuals

• Distribuţia:

Adrian Andone, Ştefan Cepoi, Iulia Colan, Ramona Drăgulescu, Iulia Lazăr, Ioana Florentina Manciu, Alina Mangra, Dragoş Maceşanu, Claudiu Mihail, Raluca Păun, Tamara Popescu, Vlad Udrescu, Cătălin Vieru, Monica Ardeleanu, Marian Politic.

Greta Thunberg, o adolescentă din Suedia a pus bazele protestelor faţă de schimbările climatice, nominalizată la Premiul Nobel pentru pace, mesajul ei la summitul ONU pentru climă, 2019, a devenit viral, iar DJ-ul Fatboy Slim a remixat în „Right here, Right Now” discursul ei, „Oamenii mor. Toate ecosistemele sunt în colaps. Ne aflăm la începutul extincţiei în masă. Şi voi vorbiţi doar despre bani” – evenimente ce conferă o neaşteptată actualitate premierei din deschiderea stagiunii 2019-2020 a naţionalului craiovean, Operaţiunea Marte – Fabuloasa aventură a devenirii noastre.

Montarea pe care o realizează Dragoş Muşoiu suprapune ideea de „paradis în destrămare” cu imaginea unei apocalipse-mascaradă, ce poate fi sintetizată de replica unui personaj al lui Woody Allen „Viaţa nu imită arta, ea imită televiziunea proastă”. Provocarea de a coloniza planeta Marte este pretextul ce pune în funcţiune mecanismul mediatic. „Marte este zeul războiului”, aminteşte la un moment dat Prezentatoarea (Iulia Colan, în centrul spectacolului, încă o întâlnire cu un rol deosebit), iar dreptul de a fi printre primii colonizatori trebuie obţinut într-o întrecere, o înfruntare între cei mai buni. Şi cel mai potrivit format, evident, este un reality-show. Astfel, Operaţiuna Marte, „cel mai eroic act de bravadă”, aduce pe scenă doisprezece concurenţi, o prezentatoare excentrică şi show-ul începe. Piesa atacă frontal conformismul, consumismul, dar preia tactici ale artei de consum, mizează pe pasivitatea receptorului indusă de cultura de masă. Punerea în scenă iese parţial din acest impas prin integrarea temelor într-un teatru vizual, în care proiecţiile video, cuvintele şi cântecele personajelor nu spun o poveste liniară, ci amplifică atmosfera şi toată această vizualitate complexă „trezeşte” publicul.

Alegoria optică este prezentă de la începutul spectacolului, când, pe ritmurile electronice ale genericului/ imnului „Civilizaţie, civilizaţie,/ În tine ne punem speranţele”, îşi fac apariţia participanţii; dincolo de costumul-uniformă, ideea depersonalizării e marcată de capetele uriaşe în formă de ochi ce le ascund feţele.

Intenţia de fanfaronadă explicit enunţată de gazda concursului e subminată de tentaţia de transformare a show-ului într-un produs ce iese din zona culturii de masă şi intră în spaţiul elitist. Există doi poli care coordonează operaţiunea: Prezentatoarea şi vocea din off, şi, pe măsură ce se desfăşoară probele şi concurenţii sunt eliminaţi, devine tot mai evidentă preschimbarea show-ului într-un „organism viu” care elimină ce e prea puţin spectaculos şi „se luptă pentru atenţie cu alte spectacole, tinde spre nemurire”. Probele sunt mai mult o insuportabilă întâlnire cu sine, din care spectatorii află mai mult decât din prezentarea iniţială (care oricum avea ca scop afirmarea diversităţii de gen, vârstă, religie etc.), deşi polifonia vocilor din proba fizică este cam confuză, unele personaje se remarcă: „Dacă nimeni nu se accidentează, spectacolul va avea de suferit”, spune Astrid, în timp ce Nala scandează pentru sine „Na-la! Na-la!”. Dar Nala e prima eliminată şi în compensaţie primeşte cinci minute de glorie, un monolog transformat în vlog proiectat pe un ecran uriaş, un contact imediat cu publicul, implicare şi violentare emoţională. Pupilele supradimensionate, zâmbetul amar, deschiderea aproape excesivă, expunerea chipului ascuns iniţial exprimă o recuperare, o revendicare a umanităţii, corpul uman nu mai este un organism social. Momentele vlog, secvenţele- cântec sunt pasajele cel mai bine realizate artistic: vulnerabilitatea asumată a Nolei, Alina Mangra expresivă în reacţii, inocenţa Laurei – Tamara Popescu, mereu cu inepuizabile resurse de sensibilitate; dorinţa de certitudine a lui Oren, Adrian Andone, exact şi subtil în nuanţe; avântul contestatar, patosul lui Claudiu Mihail în reinterpretarea popularului Comandante Che Guevara şi ieşirea din „rol”, atacul terorist eşuat. Cântecul e proba autenticităţii, iar divulgarea secretelor, nerespectarea scenariului aduc excluderea. Emoţia repetată, mimată (scena în care Demetrio are o întâlnire live cu bunicul, destul de stridentă) e preferată emoţiilor spontane (relaţia Demetrio-Astrid). Deşi eliminările sunt aleatorii, excesul de sinceritate nu este productiv, monologul poetic al lui Saiko sondează adânc şi dezvăluie atât abuzul tatălui vitreg, cât şi intervenţiile estetice suportate pentru a corespunde standardelor de frumuseţe, şi Iulia Lazăr provoacă şi seduce cu acest personaj straniu şi neliniştitor.

Tot spectacolul e o interacţiune complexă de experinţe, o aglomerare de momente, performance-uri, personaje surpriză, apariţii stranii, Aki omul-porc, apariţii de bâlci, până la urmă operaţiunea nu e decât un bâlci al deşertăciunilor, o prea strălucitoare înşelătorie, reflectoarele fixate pe personaje, proiecţii uluitoare din spaţiu, deşi scena e invadată de gunoaie, maculatură, carcase de calculatoare. Pământul a devenit un loc de nelocuit şi Marte e singura alternativă. Întrebarea „ce-ţi va lipsi mai mult?” e inutilă şi falsă, iar refrenul „nimic”, ce pare un fel de bravadă a concurenţilor, de fapt ascunde realitatea, nu mai există nimic, nici cer senin, nici parcuri, nici elefanţi.

Această reconfigurare a galaxiei este anunţată în pauzele publicitare, „experimentează apocalipsa!” e sloganul sponsorului oficial Verita Vum, „generatorul tău de realitate virtuală”. În această acumulare de adevăruri, avertismente şi false naraţiuni, spectatorul ar trebui să reconstituie singur legăturile dintre verigi, dar vocea din off se materializează într-o zeitate omniscientă care preia controlul reality-show-ului, cu un rechizitoriu dur, îmbrăcată cu o rochie din deşeuri, denunţă ipocrizia, indiferenţa, iresponsabilitatea, un mesaj cam distonant prin evidenţa lui. Mult mai efectivă e rezolvarea concurenţilor, care reacţionează prompt într-o situaţie de criză nesimulată şi, când Luciana Fernandez, prezentatoarea show-ului decide să descalifice cuplul Astrid-Demetrio şi să ocupe ea unul dintre cele patru locuri disponibile, este eliminată, transformată în ofrandă, act final de cruzime care împreună cu dansul sălbatic al lui Barack (Cătălin Vieru) din final vin să confirme că sunt(em) nişte barbari.

Acesta e contextul în care trăim, aceasta e vehemenţa artistului, iar în Operaţiunea Marte, grotescul, teroarea sfârşitului de lume capătă semnificaţie ca fenomen individual, nu ca eveniment global.