Teatrul Tineretului Piatra Neamţ

• scenariu şi regie: Radu Afrim

• scenografie: Alexandra Constantin

• light design: Cristian Niculescu

• band: Paul-Ovidiu Cosovanu, Răzvan Murariu

• asistente voluntare: Miruna Moaleş şi Petruţa Pavăl

• distrubuţia: Lucreţia Mandric, Cătălina Bălălău, Nora Covali, Corina Grigoraş, Gina Gulai, Ada Lupu, Cristina Mihăilescu, Paul-Ovidiu Cosovanu, Valentin Florea, Florin Hriţcu, Mircea Postelnicu

De cum intri în sală, privirea îţi este captată de un ciorchine de microfoane, „ciorchinele de minunăţii ale tehnologiei”, care devine principalul mijloc de explorare şi de elaborare a unor definiţii performative ale identităţii. Microfonul modifică, amplifică vocea, îi conferă amprentă, o transformă în sursă sonoră care intermediază dialogul personajelor cu spectatorii, dar mai ales cu sine.

Spectacolul lui Radu Afrim este rezultatul unei întâlniri cu actorii, un text ce se dezvoltă odată cu repetiţiile şi poate şi din acest motiv introducerea e puţin haotică, dar de la un punct încolo secvenţele alunecă fluent, poveştile se întretaie şi un univers în momentul prezent se încheagă. Ca nişte personaje în căutarea unui autor, actorii intră în scenă, şi chiar dezorientaţi de spaţiul în care se află, toţi sunt conduşi de aceeaşi intenţie, participarea la o sesiune sau mai multe de înregistrări ale unor mesaje/ confesiuni pentru viitor, mai precis anul 2119. „Lăsaţi convenţiile afară!”, avertizează vocea din off care „se activează la senzori” pe masură ce personajele se tatonează. E un atelier de dezvoltare personală, căci „Ce ar fi viaţa fără ateliere?”, cum spune unul dintre personaje. E o adunare colorată, dar clişeele ce par să vină cu fiecare dintre ei se topesc repede, cea care sparge gheaţa e „maestra workshopurilor”/ bunica, cu povestea despre băcănia transformată în videotecă, şi aventura continuă pentru că oamenii, timpurile s-au schimbat, dar nevoia pentru un spaţiu eliberator, o „staţie de epurare a gândurilor” e constantă. E un joc? Sau terapie? Sau o dietă? Cu fiecare monolog, cu fiecare intervenţie, participanţii îşi asumă riscuri mai mari, îşi asumă tot ce e şocant, bizar, visceral, deprimant. Tânăra cu accent parizian, doamna cu poşetă bej, fata cu bluză portocalie, tipul în costum, femeia blondă, fata boho-şic, toată lumea sub protecţia anonimatului, mai puţin doamna Chesha, organizatoarea, ce se dovedeşte o adevărată legendă urbană, de fapt prima dezvăluire îi aparţine. Ea este cea care organiza proiecţii clandestine în anii ‘80, iar acum s-a reprofilat, dar finalitatea e aceeaşi, asigurarea unui echilibru, pentru că, dincolo de avantaje, dezvoltarea tehnică are ca efecte secundare o subdezvoltare afectivă. „Floarea însingurării”, deşi e marca unui singur personaj, face ravagii printre toate, este o zbatere permanentă între voluptatea/ necesitatea/ luxul de a fi singur şi nevoia de socializare chiar şi de unică folosinţă, pentru a folosi sintagma altui personaj.

Care este răspunsul la exerciţiul de acomodare propus de doamna Chesha? Cuvintele nu sunt de ajuns, se pare că e nevoie de un univers sonor pe care Petronel şi Puiu îl asigură live. Primul performance, „Parfume de solitude”, începe pe ritmurile de la Fever, iar tânărul corporatist are un atac de panică, doamna în verde admite că se simte ciudat „să gândească aici cu voce tare”, pe nesimţite dialogul se leagă şi replica anterioară expune şi caracterul intertexutual al piesei, migraţia temelor/ obsesiilor dintr-un text în altul. La fel, rochia roz (o variantă mai efervescentă a ţinutei flamingo purtată de George Albert Costea în Dacă am gândi cu voce tare) a poliţistului ce se visează prim balerin e o altă apariţie flamboaiantă în familia de travestiţi afrimieni, iar refrenul „aşa, aşa, acasă nu pot dansa” şi jocul deschis al lui Valentin Florea îl apropie pe acesta de eroul din Laurence Anyways, filmul lui Xavier Dolan.

Monologurile separate sunt nucleul complex al spectacolului, modificând structurile emoţionale. Ada Lupu are două intervenţii remarcabile, amestec de fragilitate şi forţă. Pentru ea, mai mult decât pentru celelalte personaje, clipele în studioul de înregistrare sunt un motiv de sondare, autocunoaştere, orientare în marea de energii în care se rătăceşte: „mă opresc din pierdut aici”. Apariţia în rochia galbenă, plutirea suavă în contrast cu rememorarea autoironică a aventurii unui selfie introduc metafora comună a scufundării, într-un fel, elementul catalizator al spectacolului. Călătoria în propriul corp, prăbuşirea în lanul de rapiţă, alunecarea de-a lungul digului, fiecare experienţă devine un eseu dramatic despre efortul de a rămâne/ a ieşi din sine. Singurătatea e o forţă protectoare şi nimicitoare în acelaşi timp, iar zona de recording permite o amânare a deciziei, un timp câştigat. Există o relaţie aparte cu timpul, un prezent circular ce cuprinde trecutul obsedant pentru doamna Chesha, prezentul cu bucurii mărunte şi bucla temporară a mesajelor înregistrate care le uneşte şi le transfigurează pe toate. În dans dispare tristeţea din monologul poetic în care Cătălina Bălălău iradiază, comunicarea transverbală devine comunicare vizuală prin proiecţia din epoca filmului mut şi, prin interpretarea Norei Covali, limbajul ca transmiţător al unui mesaj prinde intensitate prin muzică şi dans, pentru că numai prin dans limbajul devine universal.

Chiar dacă au trecut mulţi ani de la apariţia Megatrends (Megatendinţe), cartea lui John Naisbitt e la fel de actuală şi acum, multe dintre teorile lansate s-au confirmat, însă una dintre ele e de-a dreptul seducătoare: de fiecare dată când apare o nouă tehnologie, în societate apare un răspuns uman, cu funcţie compensatorie, un high touch, pentru fiecare high-tech. Şi acest spectacol, cu un titlu ca un poem, chiar despre asta vorbeşte, despre nevoia oamenilor de a fi împreună, de a fi auziţi, de a povesti despre salata boeuf, pictori suprarealişti, Instagram, all-inclusive în Bulgaria, muzică live, microfoane şi cuvinte, cuvinte care reverberează şi se coagulează şi uiţi că „totuşi este trist în lume”.