• Teatrul Naţional „Marin Sorescu”

• Regia: Bobi Pricop

• Scenografia: Nikola Toromanov

• Muzica (live): Eduard Gabia

• Traducerea: Silvia Nastasie

• Sufleor: Bogdana Luana Dumitriu

• Invitat special: Bogdan Şerban, Radio Guerrilla

• Partener: Radio România Oltenia Craiova

• Distribuţia: Sorin Leoveanu, Cătălin Vieru, Romaniţa Ionescu, Marian Politic,Vlad Udrescu, Gabriela Baciu, Ştefan Cepoi, Constantin Cicort, Iulia Colan, Ramona Drăgulescu, Geni Macsim, Alina Mangra, Dragoş Măceşanu, Cătălin Miculeasa, Claudiu Mihail, Tamara Popescu, Angel Rababoc.

Ştiri. Ştiri din tehnologie, muzică, ştiri din sport, ştiri mondene, politică, literatură. Ştiri pe care le asculţi pe jumătate, America anilor ’80, totul s-a schimbat, sau nu, vieţi goale şi ecourile lor inconsistente, meticulos puse în scenă şi pe măsură ce spectacolul se dezvăluie, sensurile, temele sunt neschimbate în substanţa lor polemică, diferă doar ambalajul. Radio este ca o cutie cu surprize, o matrioşkă cu pereţi transparenţi, cu trucurile la vedere, camuflate prin afişare ostentativă. Scena împărţită în trei compartimente, pereţi de plexiglas, America, lumea în vitrină, iar în centru este Barry. Eroul lui Eric Bogosian e un personaj imprevizibil, inflexibil, iar Radio preia structura unui thriller în care momentele de suspans vin în acoladă, provocate, căutate chiar de el, Barry Champlain, performer a cărui carismă/ influenţă aminteşte de Howard Stern sau, în spaţiul autohton, de Andrei Gheorghe, vocea naţiunii, varianta modernă a tricksterului/ bufonului, vocea care spune adevărul, care nu se teme de nimic.

La cea de a cincea colaborare cu Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, Bobi Pricop alege să monteze un text al lui Eric Bogosian, tot în direcţia teatrului ca voce şi conştiinţă critică a societăţii. Dacă în Autorul accentul cădea pe ideea de teatru ca artă participativă, dar şi ca stare de disconfort, în Radio, centrul de interes e showul de radio şi omul din faţa microfonului, provocatorul total. Inconfortul e înlocuit de exasperare, furie, tensiune. Asistăm la un exerciţiu de admiraţie, dar şi de demascare. În Inventarea inamicului, Umberto Eco îşi aminteşte de o conversaţie avută cu un şofer de taxi în New York care l-a întrebat care sunt duşmanii ţării sale, cu cine se luptă, cine îi ucide şi pe cine ucid; pretext pentru o analiză subtilă despre necesitatea inamicului atât pentru afirmarea identităţii, cât şi, mai ales, din nevoia de validare în opoziţie cu celălalt, pentru a ne confirma valoarea încă o dată. Şi asta se petrece în mai toate confruntările lui Barry cu ascultătorii: îl umileşte pe George care nu ştie unde sunt ţările din lumea a treia, o şochează pe Rhonda cu propunerea de legalizare a drogurilor, iar uneori are o empatie ironică (Ruth). Chet e interlocutorul contestatar care asigură unul din momentele de top, îl atacă pe Barry şi construiesc amândoi poate segmentul cel mai dramatic din emisiune. Intimidare, antisemitism, discursul lui Chet (Angel Rababoc) anticipează efectele secundare, riscul la care se expun persoanele publice. Asistăm la aceeaşi violenţă stilizată, reacţiile fizice diminuate, nemişcarea lui Barry plină de încordare, surescitarea trădată de paharele de tărie pe care Linda i le umple tot mai frecvent, muzica de fundal care susţine intervenţiile demente şi ridicole ale ascultătorilor. Toate subterfugiile sunt folosite pentru a amplifica încontinuu suspansul pe o scenă în care libertatea de mişcare/ acţiune e minimă. Personajele sunt captive în decorul generos vizual, gândit de scenograful Nikola Toromanov. Atmosfera este cool într-un studio de radio, dar intriga văzută-nevăzută se desfăşoară în cafeneaua de lângă, unde o chelneriţă plictisită şi câţiva clienţi rătăciţi, personaje anonime în vitrină, stau, citesc şi poate din când în când sună pentru a intra în direct cu Barry Champlain. E un alt joc cu publicul aici, o redistribuire a atenţiei. Localul se numeşte „Bobby’s”, pe un perete este o replică a lui Gottfried Helnwein la Păsări de noapte (Nighthawks), tabloul lui Edward Hopper, singurătate şi blazare într-un dinner cafe, o mise en abyme a întregului spectacol. Aici se întâmplă un performance colectiv şi anonim, aici Rhonda (Tamara Popescu) îi dă câţiva dolari lui Francine (Cătălin Miculeasa, exotic şi timid), Cathleen (Ramona Drăgulescu) povesteşte cu Debbie/ Denise/ chelneriţa (Iulia Colan), compoziţii atent lucrate, indispensabile în reuşita spectacolului.

My voice is my superpower. Barry Champlain e o voce autentică, tocmai prin constanţa convingerilor sale, el nu se dedublează, este la fel de agresiv şi cu ascultătorii, şi cu echipa sa. Contrastul între vocea backstage şi vocea care vorbeşte la radio e evident, iar de la prima intervenţie, Sorin Leoveanu aruncă în joc vocea de entertainer, modulaţiile, pauzele, un întreg arsenal de mijloace, pentru a ajunge la starea pe care o transmite între maximă frustrare şi blazare, efortul, concentrarea ce le implică punerea în scenă a unui performance-live inconfundabil şi impresionant.

Atracţia principală a showului e Barry şi stilul lui de a intra în joc cu ascultătorii; comunicarea directă, fără „puneri în scenă”. Numai că aranjamentele regizorale există şi totul funcţionează perfect pentru că ele sunt invizibile. Echipa lui Barry, Tom (Cătălin Vieru, într-unul din cele mai solide roluri din ultimul timp) şi Linda (Romaniţa Ionescu, elegantă şi glacială), oamenii din culise, triază telefoane, selectează ştiri, coordonează showul, intervenţiile lor sunt minime, dar cu efect maxim. Şi dacă succesiunea de apeluri nu este suficientă, apar alte (sub-)conflicte (o ameninţare cu bombă, un fals apel sau anunţul că emisiunea va fi distribuită la nivel naţional).

Punctul culminant în această „conjuraţie a imbecililor” este invitaţia lui Kent (Vlad Udrescu, formidabil) în direct, parodie şi clovnerie, faţă în faţă. Concluzia lui la capătul unei nopţi infernale: mesajul, cuvintele lui nu ajung la nimeni. Finalul showului e urmat de finalul lui Barry executat în barul din apropiere, întărire a monologului de închidere: „Cred că asta e până la urmă. Ăştia suntem. Ăştia suntem”. Lumea este exact cum o imaginează el, paranoică, impulsivă, agresivă.