Un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov

Traducere: Raluca Rădulescu

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti

• Regie: Radu Afrim

• Scenariu: Radu Afrim

• Asistent regie: Mădălina Ciupitu

• Scenografie: Irina Moscu

• Asistent scenografie: Mădălina Sandu, Arina Balaş

• Costumul caprei realizat de: Cosmin Florea

• Video: Andrei Cozlac

• Sound design: Călin Ţopa

• Univers sonor: Radu Afrim

• Lighting design: Mircea Mitroi, Cristian Şimon

• Regia tehnică: Adrian Ionescu

• Fotografii: Adi Bulboacă

• Distribuţie:

Maşa: Raluca Aprodu

Olga: Natalia Călin

Irina: Flavia Giurgiu

Prozorov: Marius Manole

Verşinin: Emilian Oprea

Tuzenbach: Istvan Teglas

Soţia lui Verşinin: Irina Movilă

Natalia Ivanovna: Ada Galeş

Bobi k68: Ciprian Nicula

Kulîghin: Florin Călbăjos

„Tenghiz spune că e timpul să fie scos Cehov din repertoriu.” Aşa începe capitolul patru din Scara lui Iakov, romanul parabolă al Ludmilei Uliţkaia, şi, totuşi, Cehov are o mobilitate „interioară” care permite revizitări, adaptări, transpuneri, creaţii originale.

După aproape douăzeci de ani, Radu Afrim revine la Cehov, Trei surori, după o explorare alternativă în Casa cu suricate, şi propune un scenariu (ne)firesc de liber, un joc poetic şi intertextual cu spectatorii, prin decuparea, complicarea şi îmbogăţirea textului original, prilej pentru exerciţii de admiraţie, conversaţie/ trăire în intimitatea autorului.

Originalitatea şi îndrăzneala gestului/ spectacolului rezultă din asumarea rolului de coautor care caută şi cultivă efecte ce nu au fost intenţionate de autor, dar nu contrazic concepţia acestuia. Strategia lui Afrim în revizitarea lui Cehov este în direcţia teoretizată de Michael Riffaterre care vede în intertext „un ansamblu al textelor regăsite în memorie la lectura unui pasaj determinant”. Majoritatea scenelor şi spectacolul în ansamblu funcţionează astfel, se configurează ca nuclee şi concentrează referinţe, sensuri ascunse, conexiuni. Secvenţa de început introduce într-o atmosferă-miraj afrimian, intri într-o lume de culoare, gânduri şi muzică, lentoare e cuvântul potrivit, unde accentul cade pe senzaţii, stări şi mai puţin pe intrigă. Irina scrie un sms cu textul „ce gânduri minunate”, se răzgândeşte, şterge şi lasă un singur cuvânt, „gânduri”, care pulsează pe ecran. Aceasta este premisa scenariului. „Oamenii mei gândesc (mereu) nonstop. Sunt bolnavi de gânduri. Şi ideal ar fi ca ei să acţioneze”, iar Irina, Maşa şi Olga deschid măştile în spatele cărora se ascund visele, spaimele, speranţele lor.

Artist al subînţelesului şi al echivocului, Radu Afrim foloseşte detaliul ca element surpriză sau cale de acces în povestea intenţiilor ascunse. Astfel sunt accesoriile din costumele personajelor, genunchierele Irinei, element de protecţie uşor excesiv pentru o dansatoare, dar care anunţă „căderile” succesive, eşecurile. Peruca blondă pe care o poartă Andrei (foarte bun Marius Manole, o trăire cu două feţe), chiar dacă e abandonată imediat, vine să confirme ipoteza celei de-a patra surori, mult mai subtil decât apariţia în tocuri aurii din final. La fel, ceaşca în care nevasta lui Verşinin amestecă pastilele, ceaşca în care se întrezăreşte umbra unei gravuri, Melancolia lui Albrecht Dürer, imagine emblematică pentru personajele lui Cehov, care, deşi ştiu ce vor, nu acţionează, sunt paralizate în vise, în posibilităţi. Sentimentul dominant este incompletitudinea şi cel mai evident afectată este Olga, o existenţă fără nimic extraordinar, doar curgerea vieţii (şi jocul Nataliei Călin moderat fin), dar şi Irina şi Maşa, personaje recuperate şi relocate, într-un oraş oarecare, „undeva în România”, dar lăsate tot fără direcţie. Între schimbările adăugate, cea mai importantă e autonomia personajelor, libertatea de a gândi, de a pune întrebări. Unele îşi schimbă radical poziţia, Natalia devine apărătoare a drepturilor civice, personaj răsturnat din perspectiva trecutului, altele devin prezente (Persefona, nevasta nevrotică a lui Verşinin), altele dispar şi, odată cu ele, şi pretextul conflictului. Contrastul dinamic lipseşte şi este suplinit prin nuclee de interes, captate de camera lui Bobi k68, cel mai enigmatic personaj, camuflat într-un costum roşu de cosmonaut. El este simultan copilul inocent al cuplului Natalia-Andrei, adaptat unei lumi mediate de tehnologie, eroul din Odiseea spaţială, filmul lui Stanley Kubrick şi alter-ego al regizorului (o distanţare ironică între autor/ regizor şi personaj e în replica „Cine eşti tu Bobi k?, ori afirmaţia „viaţa începe la 50 de ani”). Navighează prin casa Prozorovilor şi înregistrează momente din viaţa care se scurge la fel de monoton ca la bordul navei spaţiale Discovery.

Irina este o explozie de entuziasm, libertate şi disponibilitate, ea şi Tuzenbach reuşesc să atingă o prezenţă reciprocă, să afle o relaţie internă. Flavia Giurgiu umple scena, se dezlănţuie în momente excesive, epuizante fizic, iar dansul e un scut care se activează de câte ori se izbeşte de realitate. Ea îşi pierde şi îşi regăseşte ritmul, dar niciodată deschiderea către ceilalţi. Monologul ei despre bunătate ascunde, într-un fel, dilema spectacolului: ce ai alege între bunătate şi inteligenţă?

Maşa şi Verşinin sunt stăpâniţi de ideea frumuseţii: „viaţa neasemuit de frumoasă”, „chiar mă întreb cu voce tare unde s-a dus viaţa aia frumoasă?”, dar pentru ei frumosul rămâne o formă sensibilă percepută cu insaţietate prin simţuri, exprimată prin dansul în clarobscur, omagiu scenei cult din 8˝, capodopera lui Fellini, şi, consecutiv, scena de dragoste, corpurile proiectate, multiplicate, un caleidoscop senzual, şi, mai ales, extraordinara interpretare şi disponibilitate a Ralucăi Aprodu şi a lui Emilian Oprea.

Înnoirea, emanciparea perspectivei e evidentă şi în scenografia Irinei Moscu, în precizia compoziţiei, o estetică amintind de anii ‘60, de Mad Men, de altfel, în 1968 apare şi Odiseea spaţială 2001, al doilea reper al variantei 2019 a celor Trei surori. Nimeni nu se realizează, dar totul este adevărat, „cuvintele şi faptele, iluziile şi decepţiile”, observa George Banu, dar versiunea Afrim 2019 schimbă această poetică a suferinţei şi, dincolo de avertismentul politic dur, viitorul stă sub semnul lui starchild, o reinventare a umanităţii.