Bullied de Yann Verburgh

Spectacol de licenţă al studenţilor anului al III-lea, secţia Actorie,

Departamentul de Arte din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea din Craiova

• Regia: Florin Caracala

• Asistent regie: Edith Mag

• Operator video: Cătălin Corneanu

• Sound design: Dodo

• Lumini şi sunet: Florin Fincă, Emil Slăvulete

• Video mapping: Cătălin Blendea

• Make up: Minela Popa

• Fotografii: Albert Dobrin

• Distribuţie:

Cristiana Ardeleanu

Gloria Bucătaru

Mihaela Dobre

Simona Gricleanu

Ioana Stama

Cătălina Vînătoru

Alexandru Lăzărescu

Alexandru Purcaru

Andrei Stanciu

Robert Vladu

Vlad Burduşel

Darko Huruială

Bullied, spectacolul de licenţă al studenţilor anului al III-lea, Departamentul de Arte din cadrul Facultăţii de Litere, al Universităţii din Craiova, se construieşte în jurul unor evenimente mai mult sau mai puţin limită din cotidian şi, simultan, cu interpretarea unei probleme sensibile social, fenomenul bullying, ce se petrece în contextul indiferenţei colective. Florin Caracala îşi propune să livreze şi un spectacol „de artă”. Spaţiul, nu tocmai ofertant (Sala Aula Buia), este exploatat la maximum. În sala de clasă tradiţională, băncile de lemn sunt vopsite în culori tari: verde, roşu, albastru, galben, iar ferestrele sunt folosite ca mijloc de departajare – ecran pentru video mapping, încadrare pentru intervenţiile muzicale live şi pasaj de intrare a personajelor în clasă şi în poveste. Structura întregului spectacol este delimitată astfel: proiecţiile video, un flux al conştiinţei în alb şi negru, clip ce înregistrează momente-criză din viaţa unei mame care încearcă să supravieţuiască, să găsească un sens existenţei după moartea fiului (victimă a bullying-ului), ce segmentează poveştile propriu-zise, episoade de bullying documentate şi mesajele muzicale.

Episodul 1. Victimă colaterală. Mean girls din filmul cu acelaşi nume sunt nişte nevinovate pe lângă fetele rele de pe scenă. Violenţă verbală, fizică, dar şi procedee de intimidare nu numai a victimei, cât şi a celor care vor să se solidarizeze cu victima. Mihaela Dobre, Gloria Bucătaru, Ioana Stama şi monologul ei la microfon surprind perfect atmosfera, viaţa cu emoticoane, like-uri şi cyber bullying, activând în memoria spectatorului evenimente la care a asistat.

Episodul 2. În mintea victimei. Poate cel mai incomod moment din spectacol, efortul unui elev de a rămâne invizibil. Filmarea haotică a coridoarelor liceului, dincolo de bacovianul „liceu, cimitir al tinereţii mele”, este o metaforă animată, avertisment despre violenţa integrată în cotidian, devenită aproape banală. Pe lângă crisparea, suferinţa acută şi imposibilitatea de a-şi controla panica, disperarea devastatoare, în jocul lui Vlad Burduşel este un alt strigăt mut de ajutor despre nevoia de afecţiune, confirmat şi de idila invizibilă şi sărutul din final.

Episodul 3. Falsa victimă. În „0 cazuri violenţă” asistăm la un caz de bullying între adulţi. Mihaela Dobre, care joacă în episodul anterior eleva-„agresor”, în noul rol a crescut, şi, din poziţia de director al şcolii, ameninţă cu minimă subtilitate profesori şi părinţi deopotrivă, într-o încercare de muşamalizare a unui caz de violenţă cu victimă incertă: profesoara atacată sau eleva agresată de colegi. În scena „şedinţei extraordinare” există un alt moment la microfon, dar acum vorbeşte autoritatea. E o confruntare pe mai multe voci, vocea stridentă a directoarei, vocea subţire, fragilă a profesoarei, falsă victimă, şi vocea inexistentă a elevei, care refuză să vorbească. Elementul surpriză este vocea părinţilor care, în ciuda presiunilor, încearcă să susţină eleva, mai vocal (reprezentanta părinţilor) sau mai empatic (tatăl).

Episodul 4. Victima devine agresor. În inventarul de situaţii şi ipostaze tipice fenomenului, ultimul episod tratează cazul mai puţin frecvent în care victima se revoltă şi devine mai agresivă, totul într-o secvenţă ce începe ca un film de Quentin Tarantino, elevul care ameninţă profesorul cu o armă şi îl sileşte să scrie de o sută de ori: „Niciodată nu voi mai incita la acte de violenţă colectivă împotriva vreunuia dintre elevii mei” şi sfârşeşte ca într-un film de Michael Haneke, un act de umilire şi seducere a profesorului, un „dans” între elevul în pantofi cu toc şi profesorul dandy. Darko Huruială şi Andrei Stanciu provoacă tensiune şi au capacitatea ritmică de a menţine nivelul intensităţii. Ambiguitatea momentului este susţinută şi prin video mapping, imagini alb-negru ce cuprind scena şi proiectează textul de pe tablă.

Cântecul mesaj din final „Rămâi cu noi,/ Nu-ţi fie frică” şi deschiderea ferestrelor vorbesc despre necesitatea unei deblocări de mentalitate şi, în acest context (sunt incluse şi datele oficiale despre fenomenul de bullying în România), rolul creativităţii, teatrului, muzicii poate fi salvator.

Spectacolul lui Florin Caracala îşi propune şi reuşeşte să reanime formatul teatral şi felul în care poveştile de viaţă, poveştile de violenţă ajung la spectatorii secolului al XXI-lea.