Iunie 2020: la Belgrad plouă, la Sibiu a început FITS Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, la Craiova cineva dansează pe acoperişul teatrului. Teatrele nu s-au deschis încă, aşa că privim, ne consolăm şi profităm de teatrul online. Aceasta e tema conferinţei IATC (International Association of Theatre Critics), desfăşurată online şi moderată de Ivan Medenica (întreruptă la început de o ploaie puternică, un episod natură vs. tehnologie ce destinde atmosfera), o dezbatere despre esenţa estetică a teatrului în aceste condiţii: poate fi numită teatru o astfel de experienţă? Şi, prin extensie, se mai poate vorbi despre critica de teatru? Răspunsurile primite de la cei opt critici de teatru, răspândiţi în diferite părţi ale lumii, vorbesc despre deschiderea şi flexibilitatea comunităţii teatrale internaţionale, dar şi despre provocările spectatorului de a fi prezent, de a se bucura de experienţa de spectator virtual. Să ne bucurăm, deci!
Şi pentru că 9 iulie marchează moartea lui Caragiale, a fost reluată în spaţiul online poate cea mai bună punere în scenă a Nopţii furtunoase (fără a nedreptăţi montările clasice), spectacolul din 1998, în regia lui Mihai Măniuţiu, care, mai mult decât o relectură a textului, e o întoarcere la adevărul textului, ce se construieşte pornind de la celebra replică Ce noapte furtunoasă! Oribilă tragedie!. Trăiri şi tirade excesive, tuşe îngroşate, totul se justifică prin acest oximoron al tragediei oribile. E un dans riscant, la limita bufoneriei, mai ales în cuplul Veta-Chiriac, dar e un risc asumat şi este o plăcere să-i vezi pe Oana Pellea şi Marcel Iureş pasionali, ridicoli şi foarte convingători, cu priviri ambetate, turbaţi de amor, dar care nu escaladează în exagerare, menţin ambiguitatea jocului şi a personajelor. Elementul surpriză e Ziţa, Dorina Lazăr, într-un costum roz, ca o bomboană fondantă, dulce, jucăuşă, rubensiană, ea trezeşte pasiuni nu numai la Iunion. Spiridon o mănâncă din priviri şi Marius Stănescu aduce o notă aparte personajului prin voluptatea cu care savurează o ţigară, sărută pantofii Ziţei, din câteva priviri sugerează/ îşi imaginează o poveste de amor. Nimic de prisos, fiecare replică, fiecare gest se justifică, element într-un joc cu spectatorii: Chiriac răstignit pe schele, Veta îngenunchiată se jură pentru ultima dată, Ah, Chiriac! strigă Veta pe culmile extazului, Ah, Chiriac! strigă şi Jupân Dumitrache simultan, pe urmele intrusului.
Caragiale e prezent şi în FITS cu Dale carnavalului în regia lui Silviu Purcărete, spectacol ce reteatralizează, reia procedee din commedia dellarte, mizează pe tensiune dramatică aparentă. Aici, la porţile Orientului, carnavalul se transformă în bâlci, o lume pe dos (fraza cheie rostită de Pampon Constantin Chiriac joacă perfect un furioso primitiv, balcanic: În Bulgaria? Ce căuta neamţul în Bulgaria?), şi, cum observa Alexandru Călinescu, stabileşte o antinomie arbitrară şi sugerează oximoronul imposibil, figură pe care Laurent Jenny o considera modelul motrice al imaginilor carnavaleşti, figură corozivă şi distrugătoare de verosimil. Silviu Purcărete inventează acest loc ficţional în care regulile sunt transgresate. Uşa din placaj, aşezată în dungă, focalizează trecerile succesive, intrările personajelor: Miţa Baston în négligé şi blănuri, Pampon în şubă, Nae Girimea cu un CD-player ascuns în palton şi o muzică suavă, în contrast cu ciocnirile violente dintre Pampon şi Crăcănel. În decorul lui Dragoş Buhagiar, folii uriaşe de plastic acoperă scena, rămâne în colţ un camion cu rampă din care se revarsă actorii, muzicanţii, figuranţii. Elementul surpriză de astă dată este Didina Mazu, personaj colectiv jucat de trei actriţe, trei măşti ce-l ameţesc pe Pampon şi pe Catindat, inovaţie artificială ce funcţionează doar ca amplificare a delirului. Mult mai efectivă în provocarea râsului e folosirea decorului la maximum, uşa devine element central din nou, până şi Nae Girimea, personajul cu cel mai redus potenţial comic, fuge cu uşa în spate precum unul din păcăliţii din poveştile cu Păcală pentru a se refugia cu Iordache şi Didinele de furia lui Pampon. Foliile de plastic, setting pentru carnaval, sunt strânse şi odată cu resturile petrecerii e aruncată şi Miţa, rătăcită printre gunoaie. În scena finală, recuzita e demontată la vedere, în timp ce intrigile de amor s-au rezolvat, toată lumea sărbătoreşte, şi carnavalul şi spectacolul merg înainte.
În acest spirit al spectacolului, care must go on, Teatrul Naţional Marin Sorescu din Craiova propune un spectacol virtual, o improvizaţie video performativă: That day of May 2020 Studio Online cu un scenariu inspirat din mărturiile familiei actorului George Albert Costea, în regia lui Nicolae Constantin Tănase.
George Albert Costea intră într-un rol multiplu: protagonist al performance-ului, autor al jurnalului de carantină, voce a confesiunilor membrilor familiei. Sentimentul dominant este de incertitudine, iar reacţia e simultan de internalizare şi exteriorizare a acestei experienţe traumatizante în limbaj coregrafic. În singurul spaţiu posibil conform restricţiilor specifice stării de urgenţă, acoperişul teatrului, o zi de mai devine pretext pentru a expune raportul cu spaţiul, cu limitele/ libertatea de mişcare. Muzica mixată de DJ-ul Val Ciobanu acompaniază, dar se manifestă şi autonom, două improvizaţii se întâlnesc şi se distanţează şi funcţionează împreună. Din când în când, dansul e întrerupt şi camera surprinde imaginea blocurilor încremenite, balcoane mici, închise. Camera video, camera telefonului, drone, camere de supraveghere, folosite simultan sau nu, înregistrează, survolează, documentează navigarea spaţiului personal, regândirea normalităţii. Poemul din final, ca un performance within performance, recitat la telefon cu întreruperi şi bruiaje, şi în ciuda lor, aduce împreună generaţii diferite, combină diverse media, e o metaforă a timpului actual, a teatrului actual.