Live de Thomas Perle

• Regia şi spaţiul scenic: Bobi Pricop

• Muzică originală: Eduard Gabia

• Director de imagine, sunet şi montaj: Mihai Popa

• Video design: Dan Basu

• Asistenţă costume: Emőke Boldizsár

• Operator montaj live: Ovidiu Coca

• Manager proiect: Hunor Horvath

• Asistent proiect: Eliza Ceprăzaru

• Distribuţie: Johanna Adam, Yannick Becker, Emőke Boldizsár, Daniel Bucher, Anca Cipariu, Fabiola Petri, Daniel Plier, Valentin Späth

Spectacol în limba germană, cu traducere în limbile română şi engleză.

Spectacol realizat cu sprijinul: Goethe Institut Bucureşti, IFA – Institutul pentru Relaţii Culturale Externe Germania, Forumul Cultural Austriac.

Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

Textul lui Thomas Perle deschide ochii către lume şi, în cinci poveşti nici incredibile, nici previzibile, inventează conflicte, configurează realitatea astfel încât publicul deschide şi el ochii cu uimire în faţa lucrurilor, problemelor (re)cunoscute. Trăim vremuri interesante şi Live tocmai despre micile/ marile drame ale prezentului vorbeşte: viaţa în izolare, rasism, digitalizare, clişee culturale.

Spectacolul este construit în jurul conceptului de performance live, ceva se întâmplă aici şi acum şi caracterul imediat este explorat şi amplificat şi prin transmiterea/ postarea pe o platformă digitală.

Primul episod e construit în jurul unui live pe internet: Anna (chef, influencer, youtuber) intră în direct pe canalul ei cu specific culinar, Anna’s kitchen, cu un subiect diferit de conţinutul livrat de obicei urmăritorilor ei. Anna (Emőke Boldizsár) e live şi e în mişcare, experienţa privitorului este susţinută prin dinamismul şi ritmul discursului şi prin dimensiunea angajatoare a demersului Annei, care evoluează foarte neaşteptat. Ea povesteşte un incident petrecut la locul de joacă, face o sumară lecţie de educaţie social-participativă, îşi exprimă indignarea, şi, simultan, preia un apel telefonic al bunicii, alarmată de cele întâmplate. Convorbirea are loc în limba maghiară. Iar show-ul abia acum începe; al doilea nivel pe care se desfăşoară story-ul Annei este cel al comentariilor, care nu sunt dezactivate şi arată reacţii din cele mai diverse: aprobare, complimente, riposte, anunţuri, nelămuriri – „ce vrea asta?”, o panoramă în miniatură a comunităţilor de pe reţelele sociale, dar care trece peste opiniile divergente şi eludează subiectul/ incidentul şi, la fel ca băieţelul, care o ameninţă pe fetiţa Annei, un cor de voci/ comentarii o atacă pe mama Annei, „unguroaică”, iar mesajul e similar. Imaginea reacţiilor imediate ale spectatorilor, din prima parte, dar şi din a doua, expune o dimensiune a teatrului/ scenei digitale mai puţin explorată, posibilitatea spectatorului de a oferi feed-back imediat în timpul reprezentaţiei, iar spectacolul propriu-zis e secondat de spectacolul receptării, unde, în funcţie de platforma pe care e distribuit şi de regulile acesteia, participanţii pot intra în dialog şi „produce” propriul spectacol. Ce pot face actorii în faţa unui public activ, chiar recalcitrant, ce intervine neprogramat? În Roma lui Fellini există o scenă memorabilă în care spectatorii unui teatru de varietăţi ţipă, fac scandal şi aruncă o mâţă moartă pe scenă. Furios, actorul întrerupt o aruncă înapoi în public. Dar teatrul contemporan vizează educarea/ emanciparea audienţei, iar Anna şi live-ul ei demonstrează cât de dificil e să creezi şi să transmiţi „conţinut”.

Bobi Pricop leagă cele cinci episoade şi construieşte un context în care controversele sociale se întâmplă live, sunt înregistrate, sunt re-enact, proiectate în realitatea virtuală într-un mixaj de live performance, happening, înregistrări, teatru documentar, în care, în spiritul teoriilor lui Philip Auslander, dincolo de liveness, de prezenţă este necesar un discurs critic viu, care să susţină performance-ul, pentru că efectul de live nu conferă automat autenticitate, şi el, la rândul lui, e regizat. Înainte de reprezentaţie, în decorul invadat de o lumină roşie, publicul observă ultimele retuşuri. Trecerile între episoade sunt fragmentate de aceste momente de reglare a luminilor, a sunetului, a camerelor de filmare, operate chiar de actori. În penumbră, muzica electronică, toate aceste pauze funcţionează ca un teaser.

Revenind la discurs, este constantă opţiunea lui Bobi Pricop pentru texte foarte bine ancorate social şi foarte bine scrise. În Live provocarea este şi mai dificilă, considerând specificul teatrului digital, un act mediat, performance simultan, fragmentat în secvenţe distincte. Şi, totuşi, dialogul devine performance prin replici cu densitate dublă, precum cele ale angajatorului sau ale reporterului (Daniel Bucher) din secvenţa finală. Primul laudă exagerat competenţele tinerei ce participă la un video-interviu, al doilea este extaziat de pitorescul/ contradicţiile României. Ambiguitatea este maximă în episodul al treilea, ilustrată tot printr-un apel telefonic video, între mama unui tânăr, accidentat grav în Germania, şi medicul care încearcă să rezolve problemele de asigurare medicală ale victimei. În rolul medicului, Valentin Späth e atât de convingător încât devii suspicios. E totul o înşelătorie cum a văzut mama la televizor? Dialogul intermediat de ecranul laptopului marchează lipsa siguranţei, a încrederii tipice interacţiunii directe. La polul opus, cei doi gameri, Anca Cipariu şi Yannick Becker, se simt în siguranţă doar în lumea virtuală, adrenalina jocului pe calculator, sunetele, zgomotele, replicile se confundă cu un climax. Dar absenţa relaţiei sexuale e compensată de o intimitate mult mai intensă. „Te ştiu exact aşa cum eşti”, spune el şi respinge tentativa ei de a se vedea. Imaginaţia privirii interioare e mai puternică, ochii percep, dar şi creează pe jumătate ceea ce receptează şi această neîntâlnire a corpurilor, dezvoltată în cheie postromantică, este cea mai autentică dintre toate, şi prin prisma personajelor, dar şi a privitorilor, care au acces atât la perspectiva camerei de filmare, cât şi la cea a spaţiului scenic.

Viaţa teatralizată, viaţa mediată prin tot felul de filtre e cel mai bine surprinsă în al doilea fragment, tânăra şi angajatorul sau pacienta şi terapeutul, o poveste de recrutare pentru o firmă de IT e reluată într-o sesiune de terapie. Ceea ce pare un interviu e de fapt o reconstituire, un reenactment ce surprinde trauma de a nu te fi născut în locul potrivit, cum spune cântecul, despre estul privit cu suspiciune şi infatuare. Strategia terapeutului este destul de dură, Daniel Plier trece foarte rapid dintr-un registru în altul, iar Fabiola Petri, foarte expresivă, transmite emoţie şi catharsis pe înţelesul tuturor. Este o experienţă reuşită, strategia terapeutului este destul de dură, elemente de psihodramă ca mijloc de a îndura/ înfrunta realitatea se potrivesc. Şi treptat intri şi tu, spectatorul, în joc şi Live se dezvăluie ca o sesiune de drama-terapie doar pentru tine, desfidere cu ochii larg deschişi a fricii, constantă a timpului prezent.