Bavarian State Opera (Bayerische Staatsoper)

• Regia: Marina Abramovic

• Asistent regie: Lynsey Peisinger

• Dirijor: Yoel Gamzou

• Muzica: Marko Nikodijevic

• Scenariul: Petter Skavlan, Marina Abramovic

• Regizorul filmului: Nabil Elderkin

• Intermezzo vizual : Marco Brambilla

• Sound-Design: Luka Kozlovacki

• Costume: Riccardo Tisci for Burberry

• Stage Design: Anna Schöttl

• Dramaturg: Benedikt Stampfl

• Distribuţia: Marina Abramovic, Willem Dafoe

Violetta Valéry: Hera Hyesang Park

Floria Tosca: Selene Zanetti

Desdemona: Leah Hawkins

Cio-Cio-San: Kiandra Howarth

Carmen: Nadezhda Karyazina

Lucia Ashton: Adela Zaharia

Norma: Lauren Fagan

„Pentru Marina Abramovic nu este nicio diferenţă între artă şi viaţă”, spune Alejandro Jodorowski şi afirmaţia lui se verifică acum mai mult ca oricând. În pandemie, în lockdown, în post lockdown, cu haosul şi nesiguranţa, şi limitările manifestărilor culturale, „artistul este prezent” şi, consecventă acestei idei ce defineşte arta ei, Marina Abramovic concretizează un proiect mai vechi, How to Die, moartea autentică, şi când e mai nimerit să priveşti moartea în ochi decât acum? Cu ani în urmă, pentru a documenta How to die, ea vizitase Serra Pelada, o mină de aur braziliană, un no man’s land, în care crimele şi accidentele cu nenumăraţi morţi erau zilnice. Şi, pentru a creşte potenţialul lucrării, imaginează un colaj video în care moartea adevărată alternează cu moartea regizată. În cartea sa de memorii, Încălcând toate graniţele, vorbeşte despre căutările unei experienţe mediate estetic: „Când asişti la moartea unei eroine de operă, teatru sau film, te identifici cu acest tip de moarte organizată, estetică. Priveşti, te emoţionează, plângi”. Secţiunea de operă urma să fie dedicată Mariei Callas, artistă cu care Abramovic se identifica. Proiectul s-a dovedit prea costisitor, a evoluat într-un spectacol al costumelor, implicând mai multe colaborări cu mari creatori de modă, o rochie de cinzeci de metri de mătase roşie creată de Azzedine Alaia pentru Carmen şi o creaţie Karl Lagerfeld pentru La Traviata.

În 2020, ideea s-a cristalizat, şapte arii celebre („Addio del passato” – La Traviata, „Vissi d’arte” – Tosca, „Ave Maria” – Otello, „Un bel dě vedremo” – Madama Butterfly, „Habanera” – Carmen, „Il dolce suono” – Lucia di Lammermoor, „Casta Diva” – Norma) sunt puse în scenă, într-un reenactment al punctului culminant al morţii. Nu se întâmplă un schimb de identitate între performer (Abramovic) şi personaj (Callas), nici o suprapunere de identitate, chiar dacă există numeroase similitudini, iubiri tragice, suferinţă extremă, cât o contemplare personală asupra acestei simetrii de destin. Este semnificativă poziţionarea pe scenă, în plan secund, în lateral, într-un pat somptuos, un somn continuu, în timp ce sopranele echipate în uniforme simple interpretează cu patos. Performance-ul e completat de intro-ul Marinei Abramovic, care precede fiecare arie, „text explicativ” ce însoţeşte fiecare din lucrările ei, în timp ce în fundal rulează filmată scena finală din fiecare operă. Partener în aproape toate este Willem Dafoe (Alfredo, Otello, Don Jose), iubit şi asasin, personaj replică a lui Aristotel Onassis. Elemente specifice din creaţiile anterioare sunt reluate aici: în „Addio del passato”, dialogul mut, privirea Violettei devine un ultim act, un ultim „dialog de energie” cu un singur destinatar, în Otello, testarea limitelor corpului, moartea prin sugrumare, şerpii ce o împresoară, în timp ce Willem Dafoe o cuprinde cu priviri hipnotice (imagine contrapunct performance-ului din Dragon Heads). În Madama Butterfly, scenariul este modificat: o familie rătăcind într-un peisaj apocaliptic, moartea se produce prin radiaţie, e o renunţare deliberată prin părăsirea costumului de protecţie. Corpul ca instrument, corpul expus elementelor, corpul în cădere liberă (Vissi d’arte), corpul străpuns de lama cuţitului (Carmen), de cioburile oglinzilor, cristalelor sparte în mâini (Lucia di Lammermoor), dar un corp maiestuos, elegant, o demonstraţie de forţă interioară, un corp care nu se supune, nu se lasă prins în lasou (Carmen), un corp toreador. Tragedia nu este a corpului, este o tragedie a vocii, vocea care palpită, se înalţă şi se sfărâmă pe rând. Fără voce, fără iubire, Callas devine eroina unei opere inventate, plăsmuire de sine, volatilă, instabilă.

Simfonie lentă şi macabră, muzica lui Marko Nikodijevic, ce deschide partea a doua a spectacolului, induce dispoziţia în care se află Callas, în apartamentul din Avenue Georges-Mendel, Paris, „un fel de vis treaz”, un refuz al prezentului, cum observa Pierre-Jean Rémy în Callas, o viaţă.

Într-un decor rafinat, Marina Abramovic reconstituie ultimele momente ale lui Callas: gesturi lente, vocea din off care expune şi descompune în amănunt una din funcţiile vitale ale organismului, respiraţia, anticiparea mişcărilor, activarea simţurilor (gustul metalic, parfumul de lavandă din păr, lumina, culorile ce se ivesc pe retină). Paşi număraţi, deplasare ca în transă şi o singură acţiune ce rupe monotonia, izbirea vasului cu trandafiri şi ieşirea din scenă păşind pe bucăţi de sticlă. Walking on broken glass, melodia lui Annie Lennox, este varianta pop a pasiunilor şi trădărilor în iubire pe care le-au trăit şi Maria Callas, şi Marina Abramovic. Spre deosebire de Callas, Abramovic găseşte în arta ei refugiu şi resurse şi reuşeşte să încalce toate graniţele, „(a) Walk Through Walls” – titlul memoriilor ei. Şi de aici şi finalul intenţionat grandios, rochia aurie, de un rafinament căutat, şi „Casta Diva”, aria care a însoţit-o în cele mai importante momente din viaţă, momente revelaţie: „1973: Ascult Maria Callas. Îmi dau seama că bucătăria bunicii mele este centrul universului meu...”, sau proiectul dramatic Biography, declaraţia de independenţă, desprinderea definitivă de Ullay, partener de viaţă şi performance, unde coloana sonoră este aceeaşi arie sfâşietoare „Casta Diva” a lui Bellini.