Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova

• Text: Dan Coman

• Regia artistică, video şi univers sonor: Radu Afrim

• Scenografie: Irina Moscu

• Sound design: Mihai Dobre

• Asistent regie: Claudia Gorun

• Regia tehnică: Sorin Gruia

• Mişcare scenică: Flavia Giurgiu

• Fotografii: Albert Dobrin

• Distribuţia: Alex Calangiu, Ştefan Cepoi, Ramona Drăgulescu, Flavia Giurgiu, Romaniţa Ionescu, Geni Macsim, Ioana Florentina Manciu, Cătălin-Mihai Miculeasa, Claudiu Mihail, Raluca Păun,Vlad Udrescu, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba

Din distribuţie mai fac parte: Irina Danciu, Corina Oprea, Mihai Alexandru Purcaru, Sorin Gruia, Minela Popa, Florin Chirea

Scriu aceste rânduri când tocmai a fost anunţat câştigătorul premiului Nobel pentru Literatură, poeta americană Louise Glück şi mă gândesc că uneori frumuseţea, poezia pot salva lumea. Forţa poemelor ei are substrat mitologic, o reinventare/ reinterpretare a miturilor Greciei antice, o reafirmare a credinţei că întâlnirea zilnică cu muzele asigură nemurirea sufletului.

O întâlnire fericită este cea între poetul Dan Coman şi Radu Afrim, regizor cu viziune poetică vie şi intensă în spectacolele sale. Inimă şi alte preparate din carne, prima premieră a stagiunii Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, e răspunsul unui grup de creaţie (autor, regizor, scenograf, actori), reacţie de apărare şi adaptare prin explorarea unor zone teatrale singulare, un fel de spacesouls, spaţii sufleteşti ce se amplifică tot mai mult cu cât spaţiile fizice se restrâng. Dragostea în vremea coronavirus, iubiri eşuate, împlinite, visate, o nevoie disperată de intimitate, apropiere, contact, de „inimioare”.

Într-un interviu, Dan Coman recunoştea ca particularitate a stilului său reluarea unor fragmente, migrarea unor personaje dintr-un text în altul, tehnică pe care şi Radu Afrim şi Irina Moscu o integrează în spectacol, creează lumi din culoare, existenţe care se intersectează, poveşti care derivă unele din altele în serie. În centrul scenei, o saltea albă se transformă într-un safe space, în care Maria (Raluca Păun) îşi expune insecurităţile, se contrazice cu părinţii, visează la cuvintele lui Paul: „miroşi frumos”. Tot pe o saltea (mult mai împodobită) stătea Rozica în Casa cu suricate şi, deşi deosebirile dintre ele sunt evidente, le leagă condiţia de marginali, vulnerabilitatea deghizată, ascunsă de vulgaritate. Dragoste şi fragilitate şi incertitudine şi micile/ marile drame ce se derulează în perioada de izolare la domiciliu. Sentimentul de derivă e complet cuprins în filmul căruciorului încărcat cu hârtie igienică ce alunecă pe străzile oraşului, scapă de sub control (ca un alt cărucior celebru din filmul lui Eisenstein). O isterie generalizată, o frenezie a cumpărăturilor, un dans-delir în care intră toate personajele, dar mai ales dansul fluturelui: în rochia cu volane negre şi masca cu decoraţiuni africane, Flavia Giurgiu transpune vizual apariţia ameninţătoare, „mare şi negru cât un labrador” din discursul personajelor, eliberează emoţii contrare în marea ei mobilitate şi e mai mult decât prezenţa agasantă, e zbatere, agonie şi simpatie. Este „relatabile”, ca să folosim un termen utilizat frecvent de generaţia digitală, e o experienţă comună cum e viaţa transferată pe internet, reţele de socializare; aici evoluează relaţia dintre Dana şi Claudiu, selfies şi inimioare colorate şi apeluri video. Ecranele telefoanelor, televizorului, ecranul de cinema sunt prezente, susţin firul poveştilor şi împreună prezenţa actorilor şi expresivitatea proiecţiilor dublează efectele, emoţia. Acestor procedee li se adaugă şi intrările de jurnal intim, confesiunea lui Paul, cuplul în indiferenţă şi distanţa care se instalează între parteneri, acestea fiind proiectate în filmul familiei ce-şi poartă bagajele pe străduţele întortocheate ale oraşului. Rămăşiţele unei căsnicii încearcă să le salveze Corina şi Darius, ei fac un pact, o relaţie deschisă, au alţi parteneri. În combinaţia amoroasă Corina-Darius-Dana, Darius e cel ce primeşte confidenţele feminine. Chestiuni de inimă. Începutul aventurii cu Dana e rememorat în dialog, treptat replicile se confundă cu un poem, ei s-au întâlnit la o seară de poezie, Dana scrie poezie şi sub sân, în partea stângă are tatuate două versuri ale lui Virgil Mazilescu: „tu dormi dragostea mea/sunt singur am inventat poezia şi nu mai am inimă”. Darius (Ştefan Cepoi) are capacitatea de a asculta. În rolul Danei, Ioana Florentina Manciu combină fragilitate şi încredere de sine, iar această scriere live a poemului dragostei lor, versurile recitate cu voce tare, îi oferă posibilitatea clarificării şi detaşării. La fel de complexă e seria confesivă pe care o oferă Corina. Ramona Drăgulescu joacă o altă ipostază a vulnerabilităţii, aparent distantă, se animă pe măsură ce retrăieşte amintirea primelor iubiri. Radu Afrim jonglează permanent în acest spectacol cu o reprezentare suplimentară a scenelor, momentul primului sărut e evocat de Corina şi pus în ramă/ film foarte expresiv (Irina Danciu şi Mihai Alexandru Purcaru, ludici şi naturali), intervenţie în care personajul se spune şi se expune. Dramatizarea unui monolog e un proces complex prin care personajul narator, „actorii” şi proiecţia filmului aduc trecutul la timpul prezent. Şi Corina, şi celelalte personaje feminine au hipersensibilitate, antene fine cu care înregistrează cele mai subtile detalii şi nuanţe: gustul mentolat al primului sărut sau gustul de biscuiţi al primei iubiri (un alt fel de madlenă proustiană, în Parohia, Dan Coman îşi familiariza cititorii cu gustul fosfarinului), Andrada (Romaniţa Ionescu) îşi autocorectează imaginea în desenul familiei perfecte. Mişcarea creioanelor colorate şi fetiţa de hârtie compun imaginea unui destin desenat cu precizie, pe cât de perfect („o femeie care aduce liniştea”), pe atât de fals. Scenografia aseptică, discretă, concepută de Irina Moscu, reflectă realitatea cosmetizată, „mascată”, pe care nici creioanele uriaşe nu o scrijelesc. Simbolic, în fundalul cufundat într-un roşu violent silueta unui fluture negru planează peste scena goală, peste poveştile şi iubirile care se ţes şi se deşiră simultan. Şi, totuşi, unele confesiuni merg până la capăt, personajele merg până la capăt, Maria reia cu voce sacadată scena violului şi bullying-ul colegilor, sau tentativa de viol din care Corina e salvată de fostul iubit (plus corul feminin de amazoane revoltate), dar şi Bogdan erou fanfaron şi victimă a „inimii şi-a altor preparate...” într-un monolog cinic şi lucid, prelucrare de cântec de jale şi parafrază la sloganul totul va fi bine: „hai, Bogdane, bea, mănâncă, cântă/ că te-aşteapt-o groapă-adâncă.”

Între vârstele şi fazele iubirii expuse persistă şi se infiltrează vârsta de aur a iubirii, „plăcerea de atunci”, visată şi pierdută de unii, găsită de alţii: Ema şi Alexandra (cărora izolarea le protejează relaţia), Codruţa şi Radu sunt poveştile împlinite, Flavia Giurgiu şi Alex Calangiu se completează generoşi şi entuziaşti, o devoalare fizică şi emoţională, în rescrierea dramatică a unui poem şi a unui cuplu care şi-a păstrat şi farmecul, şi misterul.

Într-o lume blocată şi neliniştită, în pandemie şi post-pandemie, Inimă şi alte preparate din carne, poem vizual şi sonor, redescoperă un organ vital ce le activează pe toate celelalte, o reacomodare cu viitorul, cu visele.