FNT 30/ FNT ALTFEL propune o istorie live a fenomenului teatral românesc, o platformă online, în care teatrul vorbeşte despre trecut şi despre viitor în prezent. Termenul care defineşte poate cel mai bine acest dialog între generaţii, spaţii, formule şi estetici este „Glo-c-al”, surprins de Savas Patsalidis, redactorul şef al Critical Stages. Secţiunea „FNeuitareT” a inclus Danaidele lui Silviu Purcărete după Eschil (1995), o coproducţie a Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova cu cele mai prestigioase festivaluri din lume – Festival d‘Avignon, Holland Festival, Wiener Festwochen, Grande Halle de la Villette, alături de TVR şi Fundaţia pentru Teatru şi Film TOFAN. Secţiunea „Spectacole invitate” a cuprins două capodopere ale patrimoniului spectacular european: Electra în regia lui Antoine Vitez, la Théâtre National de Chaillot, şi Livada de vişini a lui Giorgio Strehler, la Piccolo Teatro Milano, iar sub genericul „Esteticile pandemiei”: Zoom Birthday Party de Saviana Stănescu, o producţie Cherry Artspace (USA). Remarcabile sunt şi efortul şi energia selecţionerilor Ludmila Patlanjoglu, Maria Zărnescu şi Călin Ciobotari, şi entuziasmul participanţilor în dezbaterile live, dar mai ales libertatea spectatorilor de a naviga online şi on-air (Emil Boroghină în recital Ovidiu – Tristele şi Ponticele şi La steaua care-a răsărit, scenariul şi regia Gavriil Pinte, plus o săptămână dedicată teatrului radiofonic şi regizorului Cristian Munteanu), posibilitatea de a accesa/ participa la cât mai multe evenimente, bucuria (re)descoperirii unor spectacole de excepţie.

Nu cred că este deloc întâmplătoare selectarea în categoria FNeuitareT a Unchiului Vania, în două perspective diferite, viziuni exemplare ale dramei lui Cehov. Frecvent, personajele lui se întreabă cum va arăta lumea peste o sută de ani. Şi în Trei Surori, şi aici trăiesc cu speranţa că poate peste o sută de ani oamenii vor şti să fie fericiţi. Spectacolul montat de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar din Cluj se revendică unui Cehov maestru al excesului conştient şi invită spectatorii în „casa ca un labirint”, cum spune Serebreakov în finalul actului III, un parcurs-imersiune, în care spaţiul teatrului e folosit la maximum, publicul pe scenă, actorii cu samovar cu tot în sală, în spatele scenei, în culise, pe scările de evacuare. Totul e convertit în spaţiu de joc. O altă provocare este lansată publicului, activat direct de Elena Andreevna, care se adresează unor băieţi din public prin replica „Ce-i cu voi bărbaţii?”, o cochetă care flirtează în engleză, personaj agresiv şi destabilizator, la limita caricaturii, vampă şi victimă a profesorului. Potenţialul de seducător al acestuia este relevat în tangoul cu Elena/ Sonia/ dădaca. E un dans neîntrerupt, o petrecere fără sfârşit în care intră toate personajele cu sau fără voie. Marca lui Andrei Şerban e prezentă în discursul dezamăgirii: unchiul Vania, în ploaie, în noroi admite: „Sunt un idiot”, monologul doctorului care manevrează o scândură ca Sisif, în decorul care aproape că nu se vede pentru a permite dialogul între real şi teatral, în provocarea intertextuală – anunţul important al profesorului vine cu o celebră replică din Gogol: „în gubernia noastră vine revizorul!”.

În contrapunct, Unchiul Vanea, montarea lui Yuri Kordonsky, la teatrul Bulandra, este o reconstituire fidelă a lumii cehoviene, învinşi şi plictisiţi, prinşi cumva într-o capsulă a timpului, într-un prezent continuu, în care nu se întâmplă aparent nimic, impresie cauzată şi de scenografia imaginată de Elena Dmitrakova, o lume care pluteşte în indeterminare, o construcţie lacustră, şubredă, univers în destrămare. Un amestec de tristeţe, melancolie şi duioşie este şi în jocul personajelor, mai ales în scena finală de un sentimentalism comic, excelent jucat de Victor Rebengiuc şi Horaţiu Mălăele.

„Teatrul lui Ionescu este plin de capcane. A adopta o interpretare bazată exclusiv pe cuvintele textului i-ar trăda teatralitatea”, remarca Jorge Lavelli, cel care a realizat una dintre cele mai reuşite puneri în scenă cu Regele moare pentru Comedia Franceză. Cum evită aceste capcane Andreea şi Andrei Grosu? Prin asumarea calităţilor spectaculare ale textului, spectacolul devine o „întâlnire-bucurie” şi pentru actori, şi pentru spectatori. Alegoria morţii e jucată cu maximă seriozitate şi simplitate. Decorul domestic al apartamentul încărcat de mobilă marchează convenţia, ceremonia morţii regale reprezintă acceptarea inevitabilului, iar coroana din hârtie colorată e încă o sugestie a acestui regat de carton. Cina finală e o altă cină de taină la care sunt invitaţi şi doctorul, Juliette şi guardul, iar polonicul loveşte ca un clopot supiera. Mariana Mihuţ ţine sub control emoţiile şi e magnifică şi maiestuoasă, Victor Rebengiuc e extraordinar de uman într-o experienţă eliberatoare de sine/ pentru sine, pentru cei care privesc.

Pool (No Water) de Mark Ravenhill, un proiect de Radu Nica, Andu Dumitrescu şi Vlaicu Golcea, Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Încă din video-ul de prezentare ce însoţeşte Pool (No Water) ştii că vei avea o experienţă aparte, Radu Nica, regizorul spectacolului, îşi invită audienţa la un performance duraţional, o contemplare/ aşteptare în faţa monitorului, cât durează să fumeze o ţigară pe terasă. Cei care trec de această departajare/ selectare sunt avertizaţi/ interogaţi/ consolaţi de replici scrise în font mare, galben: „Cine ştie ce îşi doreşte publicul?”, „Nu trebuie neapărat să-ţi placă.“

Acest proiect creat integral în izolare este nu numai performance, dar şi jurnalul unui performance: camere de apartament, muzică electronică, antene vechi, ce se reflectă în geamuri, se suprapun pe ecran precum tablourile lui Andy Warhol, într-o explorare a dimensiunii cotidiene a limbajului vizual. De altfel, limbajul imaginilor este esenţial în povestea unui grup de artişti boemi, acoperă o zonă a vieţii interioare diferită, ce nu poate fi articulată.

Piscina apare ca simbol al reuşitei, pretext de regenerare artistică: „Sunteţi toţi epuizaţi. Fizic, spiritual, emoţional (...) haideţi la mine în piscină”, spaţiul în care se produce accidentul şi mai ales spaţiul fără apă şi fără empatie, nu mai este o suprafaţă inocentă, invizibilă şi neutră. Escapada pe marginea piscinei se încheie înainte de a fi început, dar povestea abia acum îşi ia avânt. Accidentul (a cărei victimă e gazda reuniunii, singura din grup care a cunoscut succesul) nu e fatal şi chiar de la început, când „emoţionaţi de frumuseţea pură şi nudă a acestui moment”, prietenii ignoră victima, trăiesc, recuperează entuziasmul artistic, iar ulterior decid să fotografieze corpul imobilizat aşa, pour la beauté du geste. De la tabloul emoţionant, „parcă în afara timpului”, până la intervenţia „artiştilor”: repoziţionarea corpului, fixarea luminilor, nu-i decât un pas. În acest demers, spectatorul este martor direct şi activ, capabil să înţeleagă frumuseţea copleşitoare „pentru că în ziua de azi toţi suntem artişti”. Documentarea vindecării continuă şi după ce Ea îşi revine, dar, ca un veritabil performer, Ea este cea care coordonează actul creativ, Ea e opera.

În condiţiile pandemiei, Pool (No Water) este un salt în gol şi pentru actori, şi pentru spectatori, primii limitaţi, lipsiţi de posibilităţile şi de adevărul prezenţei pe scenă, ceilalţi, provocaţi să privească, să asculte altfel.

Adaptare după piesa de teatru cu acelaşi nume, Freak Show exprimă direct diferenţa dintre spectacolul filmat şi spectacolul care devine film. Intervin aici montajul, lumina, detaliul de încadrare. Într-un dialog online iniţiat de Octavian Saiu, numit „Teatru, adevăr şi provocare”, Dorina Chiriac face câteva precizări importante despre exigenţele unui film-spectacol, ca experienţă „repetabilă”, ce „trebuie făcută ca la orice vizionare să obţină acelaşi răspuns emoţional şi de interes al spectatorului”. În ce măsură atinge Freak Show aceste finalităţi e altă discuţie. Toate ingredientele sunt la locul lor, performance-ul lui Florin Piersic Jr. e o lecţie de actorie, imersiunea în personaj, completă, iar gama de personaje, foarte colorată. Totul e perfect, fiecare secvenţă satisface aşteptările de suspans/ interpretare, fiecare poate funcţiona independent, mai complicat este când sunt aduse împreună. Nu există nicio legătură care să menţină concentrarea/ interesul constant. Formula de film-spectacol adaptează mai mult criterii de natură formală şi mai puţin de compoziţie, tema comună, o galerie de „freaks”, un inventar al ciudaţilor e spectaculos, dar nu suficient. Există însă şi recompense la final, în penultimul episod, o parodie a unui personaj media, patron de club de fotbal şi expert în orice, inclusiv artă, care solicită sub privirile siderate ale lui Marius Manole şi Şerban Pavlu, „o pesă... care să arate viaţa mea”, punere în ramă a întregului spectacol. Momentul final vine ca o replică a American Beauty, un mizerabilism autohton, mesajul bătrânului ştirb care dezvăluie sensul vieţii: „omul se află aici ca să strângă cât mai multe obiecte”, în timp ce camera îl filmează de sus, ridicându-se progresiv, şi relevă trupul pierdut într-o grămadă de obiecte. Al doilea final, mesajul stewardesei din scenariul ce închide/ deschide show-ul, este şi mai optimist: „Suntem în afara oricărui pericol. Totul va fi bine!”.